Dinspre Est vine uraganul

Costel Pătrăşcan şi Daniel Iancu

Dacă îi întâlneşti pe stradă, ai zice că sunt doi oameni blajini. Şi cultivaţi. Ştim cu toţii că faţa omului îi trădează nivelul de educaţie. Sau credem că ştim.

În fine, îi privesc pe cei doi în mijlocul mulţimii de oameni care şi-au cumpărat bilete (aceasta este expresia vie a românescului sold out) şi au venit cu mic (copii), cu mare (părinţi, rude, prieteni) la sala unteatru. Una din cele trei ale acestui teatru privat (sau independent, cum preferaţi), care şi-a câştigat în aproape nouă ani de existenţă, nu doar renumele pentru un repertoriu de elită (deşi trăieşte din încasări şi ar fi putut uşor ceda tentaţiei populiste), ci şi pe cel de bun loc de întâlnire pentru conversaţii inteligente, în pub-ul care devine şi sală de concert sau de orice altă „dare în spectacol“ de calitate.

Aşa că era normal ca cei doi intelectuali care au speriat Estul, Pătrăşcan şi Iancu pe numele lor, să-şi aducă nepreţuitele făpturi şi minunatele instrumente, de la Brăila şi Constanţa, tocmai în această sală din inima Bucureştiului vechi, potrivit pentru ceea ce au ei de spus/arătat/cântat. Acest loc cu aspect industrial, cu interiorul uşor fasonat, cât să fie coloristic atractiv, cu mese de lemn, a fost fabrică de blănuri, (cum îmi şoptea conspirativ, într-o seară, portarul) care făcea export - unde credeţi? - taman în Rusia, ţara blănurilor! (dacă n-o fi şi aceasta o legendă urbană). El este cât se poate de nimerit pentru „noaptea umoroasă“ a celor doi. Umoroasă, desigur, dar şi satirică.

Un cocteil exploziv (au înlocuit în amestec, coniacul cu şampania, ca să facă poc!) de glume, anecdote versificate, cu poante ascuţite sau benigne, cântate de Daniel Iancu şi pilule satirice, concentrate în caricaturile prezentate pe ecran şi vorbite (atât cât trebuie) de Costel Pătraşcan. În 2014 s-au gândit cei doi să-şi unească destinul artistic (artistic am zis!), pentru ca Noaptea lor să fie cât mai umoroasă şi mai diversă. Produc hohote de râs, dar există o condiţie: trebuie să fie bine ascultaţi!

Iar publicul se conformează. Nici n-ar avea de ales, căci, odată prins în cercul comic, în care se râde copios, n-ar risca să iasă nici somaţi de vreo nevoie, că ar pierde câteva secvenţe din acest flux dens, învăluitor, în care se face haz de viciile şi metehnele oamenilor (şi câţi nu au o meteahnă numită soacră?).

Şi cine nu ar râde cu spor, când aude aşa ceva, gândindu-se mereu că nu el e ţinta, ci ceilalţi (pe principiul: ba tu, ba tu!)? De câte ori îşi cântă compoziţia Vine valu’, îmi ia calu’, devenită bestseller în 2004, Daniel Iancu are asigurat succesul, cu această baladă evergreen, al cărei refren e visul oricărui soţ (vorba unui lider politic moldovean şi cultivat: „sunt aproape deloc convins“ că n-ar fi aşa!):

Vine valu', îmi ia calu',
Îmi ia scroafa din coteţ,
Mi s'a dus averea toată 
Numai soacra'n'curte'noată,
S'a dus casa şi fărâma de nutreţ

Vine valu', îmi ia calu',
Murgu'noată în aval,
Soacra'i bine ancorată,
Doamne, cât de bine'noată,
De ce, Doamne, nu ai pus'o tu pe cal?

Nu au greşit Pătrăşcan şi Iancu, atunci când au ales să urce împreună în scenă (sau unde urcă ei), în faţa publicului, fiindcă împărtăşesc ochiul critic al umoristului şi sunt interesaţi de felul în care merg lucrurile pe aici, unde trăiesc/trăim. Au început (normal!) cu Ochiul şi timpanul şi au continuat cu Am trăit bine, înainte de acest al treilea spectacol, O noapte umoroasă. Adică fac şi ei ce pot, ca mulţi, dar nu destul de mulţi, dintre noi, pentru ca evenimentele nu doar să vină peste noi, ci să le putem cumva determina şi controla, în mod democratic.

Interogat pe această temă a duetului/duelului de idei pe scenă, caricaturistul mi-a răspuns: „Cred că avem o sumă de lucruri în comun: umorul şi spiritul justiţiar. Noi credem că artiştii au datoria să spună lucrurile care nu merg într-o societate, să ia atitudine. Chiar spunem că spectacolele noastre sunt şi de atitudine civică“.

Castigat ridendo mores, ziceau latinii şi ştiau ei bine că, râzând, îndrepţi moravurile. Râsul poate fi o armă puternică, deşi efectul lui se face simţit pe termen lung, îi deschide ochii fiecărui individ asupra realităţii pe care o trăieşte, poate fără a reflecta la ce i se întâmplă, fie din lipsă de timp, fie pentru că nu este obişnuit să se simtă responsabil pentru binele comunităţii, nu doar pentru cercul lui restrâns. Şi unde să capete acest simţ participativ, când semnalele oficiale îl îndeamnă tocmai în direcţia opusă, a închiderii în interesul său privat? De la acest efect individual până la implicarea reală în treburile cetăţii, drumul poate fi lung, dar măcar primul pas va fi fost făcut.

„Un cabaret este lumea noastră,
Deci mergi la cabaret!“ (Cabaret)

Formula de spectacol adoptată de Pătrăşcan şi Iancu în secolul XXI izvorăşte din aceeaşi nevoie de a nu rămâne indiferent în faţa relelor unei societăţi bolnave, care a condus şi la apariţia cabaretului politic, la sfârşit de secol XIX, mai întâi la Paris, apoi şi în alte state europene, precum Olanda, Polonia, Marea Britanie, Austria, dar mai ales Germania.

Întemeietorul cabaretul modern, Rodolphe Salis, îşi întâmpina la Le Chat Noir clienţii bogaţi, care, împinşi de curiozitate, se aventurau în cartierul semirural şi de faimă boemă Montmartre, cu comentarii muşcătoare chiar la adresa lor, a parlamentarilor şi a evenimentelor cotidiene. Deriziunea a devenit element central în această formulă de entertainment implicat social, astfel încât, atunci când naziştii au venit la putere în Germania, cel mai repede loviţi au fost artiştii cabaretului politic, trimişi în închisori, lagăre de concentrare, sau împinşi la sinucidere sau exil. Dictaturile nu suportă nicio formă de opoziţie şi de critică intelectuală.

Spre deosebire de antecesorii lor francezi, care le puteau râde în faţă burghezilor vizaţi de comentariile lor satirice, căci aceştia aveau curajul de a se amesteca în publicul pestriţ al cabaretelor, nu cred că performerii români au avut vreodată prilejul să dea nas în nas cu ciuma roşie, pur şi simplu pentru că nu este punctul forte al clasei politice de azi curiozitatea intelectuală. În schimb, realitatea cotidiană le oferă celor doi umorişti destule subiecte, pentru a-şi exersa zilnic spiritul muşcător. Li se întinde la picioare, asemenea unui câine ascultător, care aşteaptă să fie mângâiat pe urechi:

„perspectiva euro 20-20“, „imunoglobină“, la întâlnirea cu Papa Francisc: „Sfinţia Voastră, I am very glad for this opportunity“, „Cei care dezinformează UE sunt autişti“, „Orice om îi este teamă de o plângere penală“, „Make a photo?“, „Putem spune, pe scurt, că REDUCEM DEMOCRAŢIA... ăăă... reducem birocraţia“, „De ce minţiţi oamenii că în fiecare lună a crescut preţurile?“, dezvoltarea relaţiei „privelegiate“ dintre România şi Portugalia, „Am participat la punerea în FUNCŢIE a staţiei de pompare…“, „Faceţi un exerciţiu DE IMAGINE şi puneţi-vă în locul meu“, „Educaţia şi sănătatea cetăţeanului sunt PREMORDIALE“, „Decât să vorbesc liber şi să spun prostii, mai bine să am o hârtiuţă în faţă şi să spun lucruri corecte.“ Da.

E adevărat că de la Est vine uraganul râsului cu lacrimi, dar nu se opreşte la Bucureşti, a bătut deja ţara şi continuă, indiferent de anotimp. Nu alege oraşele mari de cele mici, bate peste tot unde-s oameni cu simţul umorului. De pildă, Noaptea umoroasă va fi la Topliţa, pe 9 martie. Şi a promis că va reveni şi la unteatru uraganul umorului. Poate va mai risipi din praful ce se aşterne iremediabil peste capitală!

P.S.

Pentru mai multe informaţii confidenţiale despre cei doi vinovaţi, recurgeţi cu discreţie la surse publice.

À bon entendeur, salut!