A făcut-o mai întâi, şi cronicile spun că a făcut-o foarte bine, la Rezidenztheater din München, o face acum într-un superb, incitant, neliniştitor spectacol la Teatrul „Toma Caragiu“. Un spectacol care poate că nu trebuie neapărat în primul rând înţeles, ci mai degrabă simţit. Iar dacă totuşi de înţeles e vorba, lucrul acesta se cuvine să se petreacă nu instantaneu, nu „din prima“, nu obligatoriu în sală, nu într-un aici şi acum al reprezentaţiei, ci (şi) mai încolo, atunci când tu, spectator, trebuie să pui ordine în potopul de vini, sinucideri, morţi, abandonuri ce au marcat, în Anglia şi în Australia, preţ de vreo 80 de ani povestea unei familii.  Să pui ordine şi să îţi pui întrebări. Despre tine, despre adevărurile, despre făţărniciile, despre minciunile tale. Despre adevărurile şi falsurilor din viaţa celor ce te înconjoară. Despre lucruri mari şi despre nimicuri. Despre obligaţia de a te autojudeca şi dreptul altora să te judece pe tine.

Plouă cu ploaie, plouă cu peşti din cer, plouă cu secrete bine ascunse în textul lui Andrew  Bovell. Secrete care, iată, ies acum la iveală. Cândva, în 2039, un tânăr pe nume Andrew Price, vrea să îşi viziteze tatăl adevărat, pe Gabriel York. Un bărbat pe care Andrew nu l-a mai văzut demult, pe care nici nu îl ştie foarte bine şi de la care vrea să afle cine e el. El, Andrew. El, Andrew, care are curajul confruntării, un curaj niciodată avut de strămoşii lui. Care s-au ascuns în muţenie, au tăcut precum peştii. De aici simbolul repetabil-obsedant al ciorbei de peşte, de aici simbolul la fel de recurent al vopsitului pereţilor ca încercare de ascundere a  poveştilor şi întâmplărilor nefericite, tragice, „ruşinoase“ din trecut.

Gabriel York îşi  invită fiul la masă, însă la puţină vreme după ce a lansat invitaţia, îşi dă seama că nu are nimic de mâncare în casă. Pe neaşteptate, din cer cade un peşte. Şi aşa începe rememorarea. Aşa îşi face loc adevărul. Când mai calm, mai temperat, mai ţinut sub control, când mai năvalnic, mai dureros. Dureros nu doar moral. Dureros fizic. Dureros la propriu. O rememorare  în care se amestecă, uşor haotic, nicidecum într-o ordine temporală riguroasă ceea ce el, Gabriel York, ştie despre alţi Gabriel ori Gabrielle ce l-au precedat,  fiinţe cu nume predestinat pentru fiinţe puternice, dar care în piesa lui Andrew Bovell s-au dovedit a fi cu totul altfel. Despre Elizabeth şi Eliza, despre Peter şi Georgia, despre Joe şi Georgia. Despre ceea ce ar fi arborele lui genealogic. Poveştile se juxtapun, se amestecă, intră în coliziune, se clarifică ori se întunecă pe neaşteptate. Şi tot pe neaşteptate revin la lumină. Parcă mai crude, mai dureroase Şi asta pentru că până atunci nimeni nu a vrut să le lămurească, mai toţi dorind să le ascundă, să le concentreze în mici nimicuri, în obiecte nevorbitoare.

Când ploaia se va opri, dramă a unei familii, dramă a unei  lumi, dramă a efectelor mentalităţii păstrării cu orice preţ a secretului despre rău, un rău al fiinţei, câteodată mai presus de fiinţă, deşi acest secret nemărturisit va genera la rându-i alte rele, e un text ce îi vine mănuşă lui Radu Afrim. Care la începutul spectacolului ni-i înfăţişează pe protagonişti gemând, expuşi în vitrine strâmte ce lesne pot să fie asimilate unor acvarii. Acvariile, valizele cu peşti constituie esenţa decorului imaginat de Vanda Maria Sturdza. Acestora li se alătură aragaze ori maşini de spălat în care se încearcă  a fi camuflat ceea ce nu trebuie ştiut vreodată. Dar şi două frigidere vechi cu ajutorul cărora dansează un cuplu. Poate singurul cuplu din piesă ce ar fi putut fi cu adevărat fericit, dacă în amurgul vieţii femeia nu ar fi atinsă de boală, de Alzheimer. Mai apar în scenă şi fiinţe ciudate, fiinţe cu capete de pluş, din acelea cum vedem adesea în montările regizorului.

Care aici parcă sunt mai puţin bizare decât personajele interpretate admirabil de o distribuţie impecabil  alcătuită, cu actori unul şi unul, în aşa fel îndrumată încât cu greu ai putea să îi găseşti vreun cusur. Vedem preţ de aproape două ore nouă actori care joacă bine şi nu joacă realist, care amestecă deliberat şi minuţios precizia cu confuzia, care demonstrează că nu numai scriitorii, ci şi actorii pot să zămislească ceea ce se cheamă realism magic. Numele lor? Cristian Popa, Clara Flores, Florentina Năstase, Ionuţ Vişan, Oxana Moravec, Mihaela Popa, Ioan Coman, Karl Baker, Alin Teglaş. Şi, în final, vocea inconfundabilă, vocea de neuitat, a pe nedrept uitatei Gigi Marga.

Teatrul  „Toma Caragiu“ din Ploieşti- CÂND PLOAIA SE VA OPRI de Andrew Bovell;

Traducerea: Vald Bîrzanu;

Scenografia: Vanda Maria Sturdza;

Cu: Cristian Popa, Clara Flores, Florentina Năstase, Ionuţ Vişan, Oxana Moravec, Mihaela Popa, Ioan Coman, Karl Baker, Alin Teglaş;

Data reprezentaţiei: 28 octombrie 2013