Când am scris despre respectiva montare, am spus că ea înseamnă adevărata revenire în spaţiul teatral românesc al sus-menţionatului director de scenă. Că în intimitatea spectacolului cu pricina se întâlnesc la modul fericit un excelent scriitor de literatură dramatică, imbatabil maestru al dozării loviturilor de teatru şi al răsturnărilor de situaţie, deţinător al mai tuturor secretelor thrillerului psihologic şi un regizor care a învăţat că într-o montare de acest gen principalul lui rost nu e acela de a ne arăta cât de deştept e el, ci de a-şi pune deşteptăciunea şi profesionalismul în serviciul edificării scenice a personajelor, al relaţiilor dintre ele şi în slujba actorilor. Care actori sunt responsabilii dar şi principalii beneficiari ai reuşitei, aceasta după spectatori, fireşte, care au avut parte de un spectacol adevărat de teatru contemporan.

Am spus eu lucrul acesta, l-au mai spus un consistent număr de colegi de breaslă, de vârste felurite şi destul de diferiţi din punctul de vedere al gusturilor ori al esteticilor teatrale preferate. Spectacolul de la “Nottara” a fost plimbat prin destul de multe teatre din ţară, a participat la numeroase festivaluri cu caracter competitiv, dar nu a fost recompensat cu premiile pe care cred că le-ar fi meritat. Spun şi scriu toate acestea în cunoştinţă de cauză căci am luat parte la respectivele festivaluri, ba chiar am făcut parte din juriul unuia dintre concursurile ce a nedreptăţit grav montarea cu pricina şi aceasta din cauza voinţei majorităţii, o majoritate căreia eu nu m-am raliat. Nu insist acum asupra motivelor pentru care Metoda de la Nottara nu a primit premiile pe care cred că le-ar fi meritat.

În toamna anului 2014 Theodor- Cristian Popescu a revenit în oraşul în care i s-a făcut nedreptatea evocată mai sus, dar de data aceasta în calitate de regizor al spectacolului cu piesa Cancun. Unul dintre spectacolele cu care instituţia producătoare, Teatrul “Regina Maria” din Oradea, s-a înscris în concursul aferent Festivalului Internaţional de Teatru Scurt al cărei principal organizator este. Cum Theodor- Cristian Popescu a fost prezent în concurs cu trei dintre spectacolele sale, juriul Festivalului i-a acordat un premiu special pentru toate trei. Pe două dintre ele (Panică, tot de la Nottara, şi Perplex de la Arad) le-am văzut cu alte prilejuri şi confirm că sunt bune. Din motive independente de voinţa mea, s-a întâmplat să asist la reprezentaţia cu piesa Cancun, aparţinându-i aceluiaşi Jordi Galcerán, la vreo patru luni de la premieră. Dar mai bine mai târziu decât niciodată! Şi spun aceasta pentru că, după părerea mea, spectacolul orădean e o mostră de teatru adevărat. Cu o piesă de mâna întâi, cu o regie minuţioasă, echilibrată, eficientă, deloc agresivă, cu o scenografie mai mult decât adecvată şi cu o distribuţie căreia cu greu i-ai putea găsi vreun cusur. Dar să le luăm pe rând.

Asemenea Metodei, Cancun este un thriller psihologic impecabil. Totul începe sub semnul calmului, al clarităţii, al certitudinii şi, până la urmă, al plictisului. Şi cum ar putea să fie altfel de vreme ce protagoniştii piesei sunt două cupluri, două femei şi doi bărbaţi ce se cunosc de multă vreme şi ale căror destine evoluează pe făgaşuri ce nu prea anunţă mari răsturnări de situaţie? E vorba despre două cupluri ce se pregătesc să aniverseze fiecare 25 de ani de la căsătorie, dar şi 25 de ani de când îşi petrec vacanţele laolaltă. Vacanţe ieftine, simple, fără aventuri, fără întâmplări deosebite de povestit, ale căror zile şi ore se petrec sub semnul plajei, soarelui, meselor regulate şi al unui consum de alcool ceva mai consistent decât de obicei. Într-o doară, aşa, pour faire passer le temps, unul dintre cupluri povesteşte o istorioară de demult. O experienţă sexuală extremă lamentabil eşuată, bazată pe schimbul de parteneri. Din povestirea aceasta se declanşează totul. Iar totul înseamnă trecerea de la ceva ce s-ar putea numi un Joc de-a vacanţa dus la extrem, joc în care Laura, Pablo şi Vicente îi joacă o farsă cvasi-grotescă lui Reme, la filmul psihologic de mare clasă, amintind de celebrul Lumină de gaz al lui Alfred Hitchcock sau la tema ireversibillităţii timpului.

Foto

Theodor- Cristian Popescu semnează un spectacol în care aceste treceri se produc şi clar, şi misterios, determinând implicarea spectatorului, făcându-l să se întrebe cine are dreptate şi cine minte, păcălita sau păcălitorii. Sau cine sunt păcăliţii şi cine păcălitorii. Ori dacă nu cumva farsa e excesivă forţând limitele normalităţii şi bătând zdravăn la porţile nebuniei. Sau cine păcăleşte pe cine. Ori dacă e vorba cu adevărat despre o farsă sau dacă nu cumva la mijloc s-a cuibărit un imens coşmar ce trebuie să se risipească odată cu venirea zorilor. Odată întrebările acumulate, amestecul dintre real şi părelnic abil dozat, melanjul dintre serios şi comic asigurat, pe neaşteptate şi spre a complica încă şi mai mult lucrurile mai intervine o nouă ipoteză.  Al cărei rost ar fi acela de a încerca să explice o faptă a lui Reme consumată în urmă cu 25 de ani. Faptă ce părea a fi rânduit definitiv totul, dar care vedem acum la fel cum vede şi ea că nu a pecetluit nimic căci viaţa însăşi e sub semnul relativului.

Meritul regizorului e acela de a fi ştiut să introducă în scenă tentaculele din ce în ce mai acaparatoare ale acestui relativ şi de a-l fi făcut să apară exact acolo unde te aşteptai mai puţin. Meritul scenografului Cosmin Ardeleanu constă în capacitatea de a fi asigurat substanţa fizică, spaţială, de a fi delimitat locul în care urmează să se producă instalarea relativului în cauză. Un loc al oarecarelui. Cosmin Ardeleanu a recurs la un copac, la un bungalow şi la o imensă punte prelungită în sală, atingând astfel intimitatea spectatorilor. Invitându-i, solicitându-i, provocându-i parcă să rupă limitele convenţiei şi să se implice în palpitul emoţional al poveştii. Fără să le promită că vreodată această poveste va fi lămurită pe deplin. Cum, de altminteri, nici nu va fi.

În spaţiul literaro-dramaturgic propus de Jordi Galcerán, în cadrele ideatice ale concepţiei regizorale şi în spaţiul scenografic imaginat de Cosmin Ardeleanu evoluează foarte bine, firesc, fără nici măcar o singură urmă de îngroşare sau de cabotinism,  fără invazii de falsă teatralitate cei patru componenţi ai distribuţiei. Se vede cu ochiul liber că interpreţii- Corina Cernea, Ioana Dragoş-Gajdo, Petre Ghimbăşan şi Şerban Borda- sunt stăpâni pe rolurile încredinţate, că le place ceea ce fac, că ştiu să construiască relaţii şi că pe scenă relaţiile se decontează în comunicare autentică. O decontare cu efecte benefice asupra spectatorilor care, la rându-le, au intrat în comunicare cu interpreţii. Operaţiunea aceasta e însemnul normalităţii în teatru. Numai că la o atare normalitate nu se ajunge chiar foarte uşor. În spectacolul orădean s-a ajuns. De apreciat.          



Teatrul Regina Maria din Oradea- CANCUN de Jordi Galcerán;

Traducerea: Luminiţa Voina- Răuţ;

Regia: Theodor Cristian Popescu;

Scenografia: Cosmin Ardeleanu;

Cu: Corina Cernea, Ioana Dragoş-Gajdo, Petre Ghimbăşan, Şerban Borda;

Data reprezentaţiei: 15 ianuarie 2015