Actriţa Ramona Cutina a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări care lasă să se întrevadă deosebirea între „teatrul-artă” şi „teatru-meserie” precum şi ce înseamnă teatrul dincolo de scenă.

Mihaela Toader - Dragă Ramona te-am remarcat în unele piese de teatru în care ai jucat şi m-am întrebat atunci de ce ţi-ai ales această profesie.

Ramona Cutina - Am să răspund foarte simplu şi fără chestiuni sofisticate. Pur şi simplu nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut toate meseriile din lume şi m-am gândit că actorul ar fi singurul care ar putea să facă, cumva, toate astea.

M.T. Deci aşa a fost făcută alegerea…

R.C. Da. În plus, înainte de 1989 mă uitam la filme şi admiram anumiţi actori…

M.T. Şi a fost vreun film sau actor care ţi-a plăcut în mod deosebit înainte să te hotărăşti pentru profesia de actor ?

R.C. Nu aş putea să spun… Pur şi simplu mi-au plăcut „Toate pânzele sus!” şi „Norii negri”. Dar şi filmele clasice americane sau actori, precum, Vivien Leigh, Cary Grant.

M.T. Şi, ai mers la teatru… ce roluri te-au inspirat?

R.C. Mi-am dorit să joc orice… În momentul când am intrat la teatru mă gândeam să joc dramă, deşi, Geo Saizescu, după examenele din anul întâi, mi-a zis că am înclinaţie către comedie.

M.T. Am înţeles. Tocmai asta m-a atras la tine, am avut percepţia din câteva piese de teatru în care te-am urmărit că ai puterea aceea de a juca mai multe roluri atât dramă cât şi comedie. Mi-am zis că eşti o actriţă complexă. Când ai jucat în prima piesă?

R.C. Prima piesă a fost în copilărie cu sora mea şi cu băiatul naşilor părinţilor mei. Dirijam tot. Eram regizor, scenarist şi actriţă.

M.T. E clar că eşti o actriţă înnăscută. Aveai acest talent de mică.

R.C. Ştii, uneori, ne mai influenţează şi părinţii. Mama a cântat muzică populară în tinereţe, avea spiritul artistic în sânge. Când eram copil făceam spectacole în sufragerie împreună cu ea şi sora mea. Iniţial, am făcut un liceu de contabilitate.       

M.T. E şi asta o piesă de teatru?!

R.C. Nu m-am văzut în postura de contabil. Când a venit momentul să mă înscriu la facultate am avut un mic război cu părinţii mei deoarece nu au fost de acord.

M.T. Până la urmă au acceptat.

R.C. Nu au avut ce să facă. Îmi amintesc că la prima piesă în care am jucat au venit şi părinţii mei care au avut ocazia să îşi vadă fiica jucând teatru. Erau emoţionaţi şi mândri în acelaşi timp.

M.T. Pe parcursul formării tale ca actor ce profesori te-au îndrumat pentru viitoarea ta carieră?

R.C. Rodica Mandache, în primul rând. A reuşit să ne adune pe toţi sub aripa sa protectoare. Mai mult decât atât a reuşit să ne scoată pe toţi din mediul studenţesc şi ne-a pus în diverse contexte. Spre exemplu, am jucat în puşcării. Rodica Mandache şi Eusebiu Ştefănescu, Dumnezeu să-l odihnească – şi pe el l-am avut profesor - , ne-au ajutat să ne rodăm apariţiile în public. Ei erau invitaţi la diverse evenimente şi scriau scenarii în care ne introduceau şi pe noi studenţii… Jocul acesta în diferite contexte şi ieşitul în public încă din studenţie, îţi dă încredere şi te formează mai rapid.

M.T. Era important ca să aveţi mediu acela social care să vă insipire pentru roluri. Şi după ce ai terminat şcoala cu ce piesă ai început?

R.C. De fapt, am început mai devreme. Adică din anul al treilea am mers la Dan Puric. După ce am văzut spectacolul „Costumele”.

M.T. Poţi să ne împărtăşeşti mai multe despre spectacol şi ce anume te-a determinat să alegi colaborarea cu Dan Puric?

R.C. În primul rând, mi-am dorit să învăţ step. Cum iţi spuneam, în copilărie m-au fascinat filmele clasice spre exemplu: Ginger Rogers şi Fred Astaire. Poate ăsta a fost unul din idealurile mele. Când am văzut că o întreagă trupă dansează pe scenă step am fost electrizată. Pur şi simplu gândeam să mă las de facultate. Visam să ajung în acea trupă. Dar nu m-am lăsat de facultate. Până la urmă aveam nevoie de diplomă! La un moment dat s-a ivit un casting pentru un spectacol şi acolo am întâlnit o actriţă care făcea parte din trupa lui Dan Puric. Astfel am ajuns mai aproape de trupă.

M.T. Ai perseverat în intenţia ta.

R.C. Exact. Şi am ajuns să dau audiţie. Îmi amintesc cum aşteptam la sala Rapsodia şi de câte ori se deschidea uşa liftului tresăream la gândul că ar putea fi Dan Puric. A apărut într-un final. M-a ascultat. Vorbea calm şi cu blândeţe, parcă simţind că trebuie să îmi domolească emoţiile ce-mi spărgeau pieptul. Mi-a permis să dau audiţie, apoi vreun an şi jumătate am fost audient după care am lucrat vreo doi ani de zile la spectacolul Made in Romania. De fapt, acesta a fost primul meu spectacol.

M.T. Când ai terminat şcoala de actorie jucai deja în spectacole, să înţeleg.

R.C. Da. Îmi amintesc că de câteva ori Rodica Mandache l-a sunat pe Dan Puric să îi vorbească despre mine. Îi spunea: „măi, ea e talentată! Dacă vrei  să fie Turn Eiffel ea e Turn Eiffel!”

 M.T. Super!

R.C. După aceea au urmat alte spectacole şi am avut prima mea ieşire din ţară cu un spectacol în Germania.

M.T. Cum au primit spectacolul cei din Germania?

R.C. Foarte bine. Trupa de actori din Compania Passepartout D.P. a mai fost de câteva ori şi a avut de fiecare dată succes acolo. De fapt, am râvnit foarte tare la spectacolul „Costumele”. După nişte ani când s-a reluat spectacolul la Sala Rapsodia, şi eu am făcut parte din piesă. Pentru mine a fost o adevărată împlinire! După ce îl vezi din scaun ca spectator şi nu ştii pe nimeni şi apoi ajungi să joci în el înseamnă destul de mult.

M.T. Ai înregistrat împliniri în profesia pe care ţi-ai ales-o încă din facultate! Alegerile pe care le-ai făcut în timpul formării tale ca actor s-au materializat înainte de a termina facultatea.

R.C. Da. Cred că mi-aş dori să fac mai mult film. Am colaborat cu televiziunile pe emisiuni de divertisment, filme de scurt şi lung metraj dar tot mi-aş dori mai mult. Tocmai am terminat filmările la un lung metraj în regia lui Andrei Chiriac şi un scurt metraj în regia lui Orlando Petriceanu şi urmează să mai filmez încă un scurt metraj.

M.T. Să revenim la teatru. Ce rol ţi-ai dori? Ceva care te inspiră şi ţi-ai dori pe viitor?

R.C. Crede-mă că nu ştiu ce să îţi zic. Nu e prima oară când mă gândesc la acest lucru dar nu îmi vine în minte un personaj anume. Poate ceva care să îmi solicite flacăra interioară. Să trăiesc intens totul.

M.T. Dar dintre piesele străine în care te-ai vedea jucând?

R.C. Cred că în A streetcar named desire.


Arhivă personală Ramona Cutina

M.T. Cum e viaţa de actor înainte de a intra în scenă? Să zicem înainte cu câteva minute?

R.C. Cu câteva minute înainte de spectacol, ca noi să putem veni la voi, trebuie să ne dezgolim sufletele şi trupurile. Ne schimbăm în costumele de scenă şi să ne fixăm măştile personajelor. Personal, îmi spun şi o rugăciune înainte ca spectacolul să înceapă.

M.T. S-a întâmplat să aveţi emoţii în timpul desfăşurării spectacolului sau emoţiile sunt de la început până la final?

R.C. Dacă nu ar fi emoţiile nu am mai da viaţă personajelor. Sunt nişte emoţii constructive. Mi s-a întâmplat o dată pe scenă, în timpul facultăţii, cred că eram la Teatru Naţional. Trebuia să îmi întâlnesc partenerul în mijlocul scenei. Aveam ceva de cântat iar pe coleg l-a cuprins o emoţie teribilă. Atunci l-am luat de mână şi i-am preluat emoţia iar mie mi s-a stins aproape de tot vocea. Nu a durat prea mult… Miza era prea mare deoarece era un spectacol important cu sala plină. Am reuşit să trec repede peste situaţia creată, renunţând să mă gândesc în acel moment la ce se crease.

M.T. Fantastic! Voi aveţi trăiri multiple când intraţi în personalitatea rolului pe care îl jucaţi în piesă.

R.C. Noi ne jucăm cu emoţiile tot timpul! De asta se întâmplă şi atât de multe atacuri de cord în rândul actorilor.

M.T. Îmi amintesc cu plăcere de anii studenţiei mele şi despre desele ieşiri la teatru. Pot să spun că dacă era să aleg între teatru şi film întodeauna alegeam teatrul. Îmi plăcea la teatru deoarece trăiam nişte emoţii extraordinare cu atât mai mult dacă actorii îşi jucau rolurile foarte bine sau piesa de teatru avea un scenariu bun sau interesant.

R.C. Aşa este. La teatru e vorba de energia actorului care are legătura directă cu publicul.

M.T. Generaţia mea a avut posibilitatea să cunoască nume importante ale teatrului românesc. Vorbim de oameni de teatru care au rămas în conştiinţele multor români ca mari actori. Ne întrebăm ce va urma… Sau ce mari actori vor urma.

R.C. Şi noi ne întrebăm! La ora actuală e un haos în privinţa asta. Omul vine la teatru din dorinţa de a uita de viaţa sa. Vrea să se transpună din viaţa reală care uneori e prea puternică. Ai impresia că teatrul e mutat în partea astălaltă. Iar pe scenă e cumva normal. Spectatorul are nevoie de frumos. Actori mari vor fi mereu, românii au în sânge spiritul histrionic, important e să aibă ce să joace.

M.T. Ce putem să gândim la ora actuală despre teatru sau actori?

R.C. Vezi cum sunt firele astea de iarbă care răsar aşa prin asfalt? Aşa au făcut şi actorii: dacă nu au reuşit în teatru, că nu s-a putut, au mers în spaţii alternative unde fac teatru. Pe de altă parte tânăra generaţie care nu merge la teatru şi merge în alte spaţii, cum ar fi ceainăriile, cafenelele au posibilitatea să ia contact cu teatrul.

M.T. Nu am vorbit despre proiectele tale de viitor. Ce ne poţi spune?

R.C. Am un plan să dezvolt un proiect în colaborare cu Silviu Biriş. Vom realiza un spectacol de pantonimă, tap-dance şi cântat live. Cred că până la finele anului va fi pus în scenă.

M.T. Când am fost la  „Vânzătorii ambulanţi” unde am avut ocazia să te remarc, am trăit sau am avut de multe ori senzaţia că fac parte din piesă  sau că sunt parte integrantă din ea. Eraţi fantastici! Cumva, o parte dintre spectatorii din sală erau cuplaţi la realitatea de pe scenă. Uitasem cu desăvârşire de viaţa din realitatea noastră!

R.C. Mă bucur să aud asta! Un alt proiect de viitor ar fi unul de suflet care este aşternut pe hârtie de multă vreme. Este vorba despre un proiect muzical. Eu am compus textele şi linia melodică. Am luat-o cumva invers, am creat linia melodică în funcţie de texte. Am colaborat la acest proiect cu pianistul Alexandru Burcă. Maestrul Burcă îmi spunea că mă găseşte în zona de musical theatre.

M.T. Să ştii că inspiri sau transmiţi asta. Chiar prezenţa ta îmi aminteşte de câteva personalităţi ale lumii feminine din lumea interbelică.

R.C. Să ştii că aşa mă simt şi eu de multe ori.

M.T.  Când va fi gata?

R.C. Deocamdată e în faza de lucru, am reuşit să înregistrez doar o piesă. Vor fi 14 melodii.

M.T. În opinia mea un actor ne inspiră. Uite, mă inspiri să te văd jucând rolul unei cântăreţe de succes…

R.C. Asta mi-ar plăcea. Revenind la piesele mele muzicale, piesa pe care am inregistrat-o se numeşte „I will raise again”. Este piesa mea testament. Am avut o perioadă când am fost foarte aproape de Dumnezeu şi am reuşit atunci să mă las inspirată şi să scriu, să compun. Am surprins în ea felul în care am înţeles relaţia cu divinul.

M.T. Spune-mi ţi s-a întâmplat vreodată să joci un rol şi să ai tendinţa să mai schimbi ceva…

R.C. Dar să ştii că nu e posibil să se joace întotdeauna la fel. Sigur, rămâne textul dar se merge pe emoţia pe care o ai atunci. Altminteri nu ai mai da viaţă personajului. Acest lucru se practică, mai ales, în teatrul de improvizaţie unde nu se vine cu textul pregătit de acasă.  Îmi amintesc de o întâmplare dintr-o piesă de teatru ce se juca la Teatrul Naţional având-o ca protagonistă pe Olga Tudorache în „Regina Mamă”. Era scena de final când ea moare, în fine, dramă. Şi problema a fost că Vasilică, câinele teatrului, scăpat din culise  intră în scenă, face pipi în mijlocul scenei lângă o masă şi apoi pleacă. Asta s-a întâmplat când se juca ceva dramatic pe scenă. Şi a jucat şi Vasilică în piesă!

M.T. Şi actorii?

R.C. Era doar Olga Tudorache pe scenă care şi-a jucat rolul în continuare. S-a văzut însă, în jocul ei, ca a luat în calcul şi apariţia câinelui.

M.T. Cu cine ţi-ar plăcea să joci dintre marii noştri actori, cunoscuţi de marele public?

R.C. Mi-ar fi plăcut să joc cu George Constantin dar din păcate nu mai este printre noi. L-am adorat foarte mult. Când eram mică îl urmăream la televizor cu nespusă uimire. Avea o energie care pătrundea dincolo de sticlă.

M.T. Ţi se pare ceva greu de jucat în teatru?

R.C. Da, Caragiale mi se pare greu. Rolurile din piesele lui Caragiale nu sunt simplu de jucat. E un anume comic pe care l-a surprins Caragiale şi care trebuie transmis publicului. Aş putea spune că dramaturgul se face vinovat de faptul că a reuşit să surprindă fotografii eterne prin personajele sale.

Arhivă personală Mihaela Toader (septembrie 2016)

M.T. Ai avut ocazia să joci într-una din piesele lui Caragiale?

R.C. Desigur! Am un colaj „Doamnele şi domnii domnului Caragiale” şi joc alături de Orlando Petriceanu.

M.T. Ce ar putea actorii sau regizorii să livreze în materie de teatru tinerilor de astăzi?

R.C. Cred că în trecut nu se gândea aşa în legătură cu teatrul însă întrebarea ta e pertinentă dacă ne gândim ce trăim astăzi.

M.T. Până la urmă contează să ai public.

R.C. Adevărat. Dar nu toţi tinerii fac parte din aceeaşi categorie. Cred, totuşi, că cine vrea să vină la teatru e deja la teatru! Pe de altă parte, şcoala românească de actorie e destul de bună. Din păcate nu prea avem cadru de desfăşurare!

M.T. Din toamnă în ce piese de teatru vei juca?

R.C. În „Vânzătorii ambulanţi” şi se va relua un proiect mai vechi cu Dan Puric, şi mai încep încă două proiecte noi. Cel mai mult mă focusez pe proiectul muzical despre care ţi-am vorbit deja.

M.T. Cum vă pregătiţi rolurile?

R.C. Nu am reuşit niciodată să învăţ acasă. Totul se întâmplă la repetiţie. Atunci şi studiem rolurile. Orlando Petriceanu lucrează de câţiva ani la o metodă practică în acest sens, de altfel a şi brevetat-o, ce cuprinde, printre altele, un set de întrebări prin care se ajunge la esenţa personajului.

M.T. Cum să pătrunzi în psihologia personajului…

R.C. …da. Şi în acelaşi timp cum să rămâi detaşat şi să nu rămâi după spectacol cu energia personajului. Mai ales dacă joci rolul unui personaj negativ. Spunea la un moment dat fosta actriţă Monica Fermo care acum e maica Ecaterina (a renunţat la actorie pentru a se călugări) că „actorilor ar trebui să li se citească după fiecare spectacol jucat Moliftele Sfântului Vasile”.

M.T. Mi-am amintit de o scurtă întâmplare care s-a petrecut mai demult când plecam de la teatru. Am întrezărit nişte actori care jucaseră în piesă şi care vorbeau între ei iar cineva spune: „Măi, cu tine vorbesc, ieşi te rog din personaj!” Acum încerc să înţeleg mai bine din relatările tale despre ce este vorba.

R.C. Se poate întâmpla ce spui tu dar nu e sănătos! Şi, mai e ceva! Nu se prea poate dormi după spectacol! Se produce acea conectare cu publicul care crează o altă stare de energie. De asemenea, se întâmplă să îţi vină alte idei despre personajul pe care l-ai jucat pe scenă. De asta prefer de fiecare să mă las condusă de starea de inspiraţie pe care o am la începutul spectacolului deoarce am ocazia să descopăr alte faţete ale rolului. Personajul nu rămâne acelaşi ca la premieră. El evoluează de fiecare dată cu actorul care îi descoperă de fiecare dată alte trăiri sau alte laturi psihologice.

M.T. Frumos! Dacă tot am vorbit despre tine, despre marii actori, despre personajele din piesă am putea să ne întrebăm cum ar putea să arate teatrul în viitor?

R.C. Teatru a fost şi va fi! Indiferent de generaţia de actori sau de spectatori teatrul va fi întotdeauna expresia realităţii în care trăim!

M.T.  Voi vă lăsaţi inspiraţi de marii actori?

R.C. Cred că sunt propriul meu instrument nu e cazul să preiau ceva de la altcineva. Desigur, poţi să admiri un mare actor! Practic e necesar să mă descopăr pe mine în a-mi interpreta rolurile autentic. Iar apropos de inspiraţie, cred că ea vine de la Divinitate!

M.T.  Ştiu că ai fost de curând în Israel. Ce poţi să ne împărtăşeşti?

R.C. A fost o experienţă incredibilă atât sufletească cât şi profesională. Am fost la Festivalul românilor din Israel unde am avut ocazia să ne întâlnim cu diaspora românească. Am fost împreună cu Silviu Biriş, Crina Matei şi Cătălin Crişan. La început nu eram o figură prea cunoscută pentru publicul de acolo dar la plecare mi-au transmis sentimentul că făceam parte din familie.

M.T. Le-a plăcut spectacolul.

R.C. Enorm. Am avut trei zile de spectacol.

M.T. O să mai mergi în Israel?

R.C. Aşa a rămas.

M.T. Atunci îţi doresc noi colaborări. Îţi mulţumesc mult Ramona pentru timpul acordat şi pentru deschiderea ta de a ne oferi ceva din culisele teatrului. De asemenea, îţi doresc să joci cât mai multe roluri! În încheiere aş dori să transmiţi ceva publicului tău.

R.C. Nu aş transmite neapărat publicului. Cred că le-aş spune oamenilor, în general, să aibă curajul să se întâlnească cu ei înşişi în tot ceea ce fac şi să dea maximul pe care îl au.