1. Revolta împotriva uniformizării

Apărut pe firmamentul literaturii dramatice engleze la scurtă vreme după, dacă nu cumva chiar simultan cu John Osborne sau Lindsay Anderson adică cu tinerii furioşi, Arnold Wesker a fost asimilat, în ciuda protestelor sale vehemente, ideologiei şi esteticii lor literare. Poate şi pentru că în majoritatea scrierilor, dintre care amintesc Bucătăria, Cartofi prăjiţi cu orice, Cele patru anotimpuri sale apare câte o revoltă.

Numai că dacă, de pildă, Jimmy Porter, personajul principal din Priveşte înapoi cu mânie, se revolta fără ca nici măcar el să ştie prea bine care era pricina în virtutea căreia se lua la trântă cu lumea, Pip şi, mai apoi, toţi componenţii grupei de recruţi din Cartofi prăjiţi cu orice chiar aveau motive să se arunce la gâtul terorismului de familie de provenienţă burgheză, spiritului cazon care uniformizează şi care socoteşte zâmbetul a fi cea mai mare ofensă adusă disciplinei militare. Din al cărei meniu, cartofii prăjiţi, adică nediferenţierea, supunerea oarbă, îndeplinirea orbească a ordinelor, programaticul scos al untului din recruţi erau feluri obligatorii.

Piesa aceasta a lui Arnold Wesker, scrisă în 1962, a marcat într-un anume fel istoria teatrului din România, fie şi numai pentru că a însemnat senzaţionalul moment al începuturilor celui ce avea să se dovedească mai apoi un mare regizor- Alexa Visarion. Sunt deja vreo 15 ani, totuşi, adică din 2002 sau 2003 de când nu am mai văzut-o pe vreo scenă a unui Teatru din România. La Teatrul Odeon unde piesa a fost montată -culmea!- de o femeie!

Scrierea revine niţeluş recondiţionată, reactualizată, cu acţiunea transferată într-o bază de pregătire NATO, cu personaje feminine ajunse în ierarhia militară mai detestabile chiar decât bărbaţii -e vorba despre o doamnă ofiţer obsedată de igienă, marcată de probleme sexuale (Gina Pătraşcu Zamfirache) şi de o instructoare de educaţie fizică (Mirela Nistor), amândouă mai antipatice decât Comandantul regimentului (Bogdan Horga) şi Comandantul escadrilei (Cezar Amitroaei), pe lângă care sergentul Hill (Marius Rogojinschi), cu tot sexismul lui pare o mostră de bunătate graţie tot unei femei, regizoarea Antonella Cornici, şi Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani. Din păcate, nu întotdeauna aceste procedee trec testul verosimilităţii, fie şi numai pentru motivul că în viitoarele trupe de elită ale Alianţei nu mai pătrund tineri care nu au o anumită înălţime. Wesker şi-a scris piesa în vremea serviciului militar obligatoriu, a războiului din Vietnam, în anii în care Administraţia americană încerca cu disperare să găsească o soluţie cât mai onorabilă spre a ieşi cu faţa cât de cât curată dintr-un conflict pe care era deja clar că nu are cum să îl câştige. Or, lucrul acesta se vede. Câtă diferenţe între Cartofi prăjiţi cu orice a lui Arnold Wesker şi Biloxi Blues a lui Neil Simon!

Sigur, ştiu, înţeleg foarte bine, suntem la teatru, acesta se bazează pe iluzie şi pe convenţie, ştiu, vremea realismului frust e demult trecută, însă nu poţi trece cu vederea peste astfel de inadvertenţe. Tot la fel cum nu trec nebăgate în seamă eforturile (uneori straşnice) ale componenţilor distribuţiei de a face pe soldaţii, lucru nu tocmai la îndemână căci, cu doar două excepţii, nici unul dintre ceilalţi actori aflaţi acum pe scenă nu au făcut armata. Această preocupare pentru a prinde cât mai bine spiritul soldăţesc se decontează în neatenţia cu care sunt tratate alte niveluri mai de profunzime ale textului şi ale rolurilor. Nu sunt, după părerea mea, îndeajuns clarificate resorturile revoltei personale a lui Pip (Sorin Ciofu), capacitatea lui de a şi-i asocia, de a-i fascina pe ceilalţi componenţi ai grupei. Interpretaţi de Răzvan Amitroaei, Bogdan Muncaciu, Petruţ Butuman, Ioan Creţescu, Radu Dragoş, Mihai Donţu.

Proiecţiile video (light design şi video design- Lucian Moga), scenografia esenţializată (Mihai Pastramagiu), compoziţia şi ilustraţia muzicală (Şerban Ursachi), mişcarea scenică (Victoria Bucun) completează când strict realist, când în registru metaforic (completat de apariţia Fetei în alb- Alexandra Vicol şi de cea a Copilului soldat- Nicolae Bucun), nu însă întotdeauna strict favorabil, intenţiile regiei.

Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani - CARTOFI PRĂJIŢI CU ORICE după Arnold Wesker;

Regia: Antonella Cornici
Scenografia: Mihai Pastramagiu
Mişcarea scenică: Victoria Bucun
Compoziţie şi ilustraţie muzicală: Şerban Ursachi
Light/design video: Lucian Moga
Consultant de specialitate-:Claudiu Păvălean
Asistent regie: Alexandra Vicol

Cu: Marius Rogojinschi, Răzvan Amitroaei, Bogdan Muncaciu, Petruţ Butuman, Ioan Creţescu, Sorin Ciofu, Radu Dragoş, Mihai Donţu, Bogdan Horga, Cezar Amitroaei, Gina Pătraşcu Zamfirache, Mirela Nistor, Nicolae Bucun

Data difuzării online: 18 aprilie 2020

2. La vremea amintirilor din armată

Biloxi Blues a fost scrisă de Neil Simon în 1985. Ea face parte din aşa-numita Trilogie a lui Eugene . E componenta mediană a acesteia, venind după Amintiri din Brighton din 1983 şi fiind urmată de Destinaţia Broadway, scrisă în 1986.

Biloxi Blues a ajuns relativ târziu pe o scenă românească, prima fiind aceea a Teatrului de Comedie din Bucureşti, acolo unde a fost montată de Iarina Demian (atenţie, o femeie a fost cea dintâi care a pus în scenă o piesă despre ce fac bărbaţii în armată şi să se mai plângă regizoarele că nu ar fi băgate în seamă pe la colocviile unor criticiţe disperate!), lui Tudor Chirilă revenindu-I rolul Sergentului Toomey.

De atunci, piesa a fost destul de des montată, fie şi numai pentru motivul că oferă un număr relative mare de roluri pentru actorii tineri. Însă aşa cum profeţeam în cronica dedicată spectacolului de la Teatrul Regina Maria din Oradea, spectacol regizat de, pe atunci, foarte tânărul Ovidiu Caiţă (stagiunea 2011-2012), scrierea lui Neil Simon nu a ajuns să rivalizeze nici cu Casa Bernardei Alba, nici cu Opt femei, texte clasice sau clasicizate la care se face întotdeauna apel atunci când trebuie să se dea de lucru actriţelor dintr-un teatru. A mai fost montată la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca de Cristian Nedea, de Mircea Rusu cu studenţii săi de la UNATC, o variantă cu distribuţie uşor modificată a spectacolului în chestiune fiind jucată pe scena TNB tot în 2012 şi reluată cu noi schimbări în distribuţie relativ recent şi, iată, prin 2016-2017 de regizorul Ioan Horaţiu Apan, la Teatrul Dramatic I. D. Sîrbu din Petroşani. Acolo unde există o foarte bună echipă de tineri actori care s-a manifestat astfel atât pe vremea cât în fruntea Teatrului s-a aflat actriţa Nicoleta Bolcă cât şi de când conducerea a fost preluată de actorul Cosmin Rădescu. 

Despre varianta respectivă nu ştiam până mai deunăzi absolut nimic. Din păcate, ea nu apare consemnată nici măcar pe atât de utilul site Regizor caut piesă. Indiciu clar că nu a văzut-o nici un critic, nici un cronicar, deşi spectacolul ar fi meritat o cu totul altă soartă. M-am convins de asta urmărindu-l online, chiar dacă filmarea nu este chiar ireproşabilă. Şi m-am mai convins o dată de un lucru. La Petroşani chiar se face teatru. Totul e ca autorităţile de acolo să îşi vadă de treabă, să finanţeze aşa cum se cuvine Teatrul şi să nu îşi bage bocanci murdari de pesedism jalnic şi de alte interese obscure în viaţa acestor actori care chiar vor să îşi vadă de meserie. Pe care ei o au şi o respectă în pofida obtuzităţii unor politicieni locali rămaşi la mentalitatea lui Miron Cozma.

Biloxi Blues este o poveste cu amintiri şi isprăvi din armată, cu toate umilinţele aferente, cu bunele şi relele petrecute în vreme de război, cu revelarea complicatelor raporturi inter-umane dintre comandanţi autoritari, aparent dezumanizaţi (o platoşă care să le facă şi lor cât de cât posibilă supravieţuirea), şi tineri recruţi aflaţi în ipostaza de a se confrunta cu durităţile vieţii. Este vorba despre un jurnal de cazarmă ţinut de Eugene, alter-ego al dramaturgului. Este vorba şi despre o nouă variaţiune, admit, reflexivă, pe eterna temă a felului în care se desfăşoară şi se petrec zilele în armată.

Exact această reflexivitate salvează textul lui Neil Simon de la banalitate, exact pe ea a insistat regizorul spectacolului Ioan Horaţiu Apan. Care l-a ales cum nu se poate mai bine pe Mihai Alexandru pentru rolul Eugene. O altă foarte bună alegere mi s-a părut a fi Adelin Ilie în rolul dificil Alfred Epştein. Notez şi “împrumutarea” lui Dragoş Măceşanu, de la Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova, căruia i s-a încredinţat rolul sergentului Toomey. Două mi s-au părut a fi scenele cele mai bine realizate din spectacol. Cea în care se citesc fragmente din jurnalul până atunci cvasi-secret al lui Eugene şi cea a confruntării finale dintre Epstein şi Toomey. Aici Ioan Horaţiu Apan a recurs la serviciile oglinzii, o piesă fundamentală a decorului exact aşa cum trebuia să fie creat de Eliza Labancz. Mi-a mai plăcut, iată, şi o a treia scenă, aceea dintre Eugene şi Daisy, foarte bine jucată de Amelia Toaxen. La bune cote de profesionalitate au evoluat şi ceilalţi coomponenţi ai distribuţiei. E vorba despre Radu Tudosie ( ca întotdeauna foarte bun), Mihai Sima (şi el cu totul remarcabil). Sergiu Fîrte, Daniel Cergă şi Simona Codreanu.

Teatrul Dramatic I. D. SÎRBU din Petroşani

BILOXI BLUES de Neil Simon

Traducerea: Ştefan Statnic
Regia: Horaţiu Ioan Apan
Scenografia: Eliza Labancz

Cu: Mihai Alexandru, Dragoş Măceşanu, Radu Tudosie, Mihai Sima, Alexandru Cazan, Adelin Ilie, Sergiu Fîrte, Daniel Cergă, Amelia Toaxen, Simona Codreanu

Data difuzării online: 18 aprilie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, Zână-Măseluţă.