Alăturarea substantivului cancer lângă sân nu are niciun sens. Faptul că un pat separă cele două femei este ceva care, peste ani, va căpăta semnificaţie. Pentru moment, este doar un pat. Pentru moment, viaţa adolescentei începe să se spargă în mii şi mii de bucăţi. Continuă să meargă la fel cum a făcut-o până atunci, paşii nu îi trădează durerea, numai că pământul a început să fugă de sub tălpi făcând-o să îşi piardă echilibrul.

Mama acestei adolescente va muri în octombrie, o lună  în care ni se reaminteşte despre boala cancerului la sân -- câtă cruzime să îţi pierzi mama atunci! Dar ea refuză să creadă că o moarte poate termina totul. Citeşte. Nu se opreşte din citit. Intuitiv ştie că moartea trebuie să fie provocată la dialog, dar încă nu şi-a găsit cuvinetele. Nu se grăbeşte. Îşi aduce aminte de vara când mama i-a spus despre cancer. Revede scena din apartamentul naşilor părinţilor ei într-unul dintre blocurile cu bulină roşie după cutremurul din ‘77. Revede patul care atunci fusese o barieră temporară între ea şi mama ei.

Aparte, ca la teatru: Ce faci când un părinte îţi zice, „Am cancer“? Ştii ce durere este în el – şi nu mă refer la durerea bolii, ci la momentul când îi tremură glasul uitându-se în ochii copilului său.

Patul acela care nu avea nicio vină va fi dat la o parte. Adolescenta ştie că singurul fel de a se asigura că durerea mamei ei nu va fi fost în zadar este să scrie. Adolescenta care nu mai este adolescentă, peste care anii au trecut şi au făcut-o mamă, ştie că dacă nu va scrie va lăsa ca durerea mamei să fie ferecată precum un secret de care ne e ruşine (sau, nu, ni s-a spus să ne fie). Numai că boala cancerului nu e un secret. Cancerul este al tuturor. Şi dacă credeţi altcumva, n-aveţi decât. Cu toţii putem să ne minţim, dar nu (ne) ajută.

Sondaj: Dacă boala cancerului este un eveniment aleatoriu care are loc în corp, aţi prefera să aşteptaţi dacă vă v-a vizita sau nu? Aţi aştepta luna octombrie să fiţi asaltaţi de invazia rozului?

Am început să scriu Mia imediat după ce am terminat de publicat prima mea carte în 2011, iar de atunci şi până acum piesa a trecut prin multe modificări. Am scris Mia cu mama în suflet ştiind că voi putea prin personajele create să vobresc nu numai despre cancer, cât şi despre cum putem să învăţăm să ne cunoaştem şi protejăm corpurile. Mia va avea prima lectură dramatică la New York (vide poster) in regia lui Handan Ozbilgin şi acesta va fi doar începutul. Mia va ajunge în ţară pentru că a vorbi despre corpul în durere nu e o ruşine, iar a învaţa că nici medicii, nici farmaciştii, nici partenerii intimi, nimeni nu are dreptul să îi spună unei femei cât de femeie este după mastectomie, să îi spună unei femei ce să aleagă ca tratament când a fost diagnosticată cu această boală, să îi spună unei femei că nu îşi aparţine corpului ei şi că trebuie să îi facă pe alţii să o placă, toate astea sunt un abuz care poate că în alte timpuri treceau neobservate.

Cât despre cele aflate în durere, tăcerea este umilitoare. Transformaţi-o în altceva pentru că, nu-i aşa?, cancerul v-a transformat corpul şi mentalităţile. Asta o ştiu, m-am aşezat în patul acela care m-a separat de mama de multe ori. Numai că Mia mă va aduce acasă unde din culise mama mă va acompania.

PS: Despre evenimentul de la New York, detalii aici.