Despre selecţia FNT 2019

Desigur, am urmărit şi eu transmisia „live“, apoi am citit pe îndelete şi cu creionul în mână lista, am ascultat şi emisiunea de la Radio France Internationale în care realizatoarea Mihaela Dedeoglu a invitat-o pe Marina Constantinescu, selecţioner unic şi director artistic al celei de-a XXIX-a ediţii a FNT, să discute despre ceea ce vom vedea pe parcursul celor zece zile de festival la toamnă.

Cu precizarea că acest ce vom vedea nu se limitează, mai mult ca sigur, la cele 41 de spectacole de la 32 de teatre ale căror nume au devenit începând cu seara zilei de 3 iulie 2019 publice. În pofida faptului că împărtăşesc până la virgulă opinia d-nei Constantinescu în conformitate cu care una e critica profesionistă (din păcate, tot mai greu de găsit, mai debilitată, aşa cum am mai susţinut cu alte ocazii, iar între timp nu s-a întâmplat nimic notabil care să mă determine să îmi schimbe fundamental opinia) şi alta ceea ce se susţine pe reţelele sociale (îndeosebi Facebook) şi pe blogurile personale în care se exprimă liber unii simpatizanţi ai teatrului.

Am făcut precizarea de mai sus deoarece în ea se găseşte, cred, şi explicaţia de ce una şi aceeaşi persoană cumulează atât funcţia de selecţioner, cât şi pe aceea de director artistic al manifestării. Un festival, şi cu atât mai mult Festivalul Naţional de Teatru, nu este ori nu ar trebui să fie doar o simplă succesiune de spectacole la care tu, spectator, alergi în graba mare, ci şi o întreagă paletă de „activităţi“ conexe (lansări de carte, expoziţii, întâlniri cu creatori, dezbateri profesionale, spectacole din străinătate ş.a.m.d) menite să îi confere respectivei manifestări specificitate, individualitate, stil.

Mai rămân o clipă la ceea ce am citit pe acelaşi Facebook. Adică sumedenii de postări care, în linii mari, exprimă bucuria de a fi fost sau nu a fi fost selecţionaţi. Ceea ce, în ultima instanţă, arată că la fel ca şi premiile UNITER, FNT continuă să fie socotite printre cele mai importante momente ale unui an teatral. Şi că selecţionarea înseamnă certificarea faptului că ai rezervat un loc în lumea bună a teatrului.

De ani şi ani de zile se discută despre ce este şi cum ar trebui să arate o selecţie. Am tot auzit invocându-se necesitatea existenţei unor criterii ferme, obligatoriu făcute publice, poate chiar ceva de genul grilă de examinare, însă nimeni nu a putut să spună care ar fi criteriile cu pricina. Desigur, în afara celui despre care vorbeau autorii doctrinei clasice şi despre a scris Nicolas Boileau în a sa Artă poetică. Şi anume gustul. Gustul şi responsabilitatea asumării selecţiei de cel învestit cu funcţia şi rolul de selecţioner unic.

Mai aud şi că FNT s-ar cuveni să fie şi altceva decât o operaţiune de sumarizare, mă rog, vitrinizare, a ceea ce s-a întâmplat preponderent bine pe parcursul unei stagiuni teatrale. Numai că nu ştiu cum se face că în clipa în care până şi cei mai vocali inamici ai vitrinizării ajung să gestioneze FNT tot la hulita vitrinizare recurg. Lucrul acesta s-a întâmplat şi se întâmplă şi în 2019. Adică ni se propun luări de puls, seismograme, un tablou oarecum din perspectivă personală a ceea ce a însemnat stagiunea tocmai încheiată.

Spun aceasta, chiar dacă am convingerea că Marina Constantinescu a fost din cale afară de generoasă, că nu toate cele 41 de spectacole s-ar fi cuvenit selecţionate şi că uneori s-a manifestat ceea ce aş numi sindromul Domnul Goe. Adică Teatrul cutare a fost poftit la Bucureşti şi onorat cu prezenţa în FNT ca nu cumva să rămână repetent şi anul viitor. Generozitatea aceasta intră într-o oarecare măsură în contradicţie cu realitatea că stagiunea 2018-2019 a fost una dintre cele mai dificile pentru teatrul românesc, cu faptul că criza financiară care până mai deunăzi afectase îndeosebi Teatrele Naţionale s-a extins vertiginos şi primejdios şi asupra celor ai căror finanţatori sunt consiliile locale şi judeţene.Se creează astfel o falsă impresie de bogăţie, de creativitate, de normalitate. Or, numai normal nu a fost ceea ce s-a întâmplat în teatrul românesc în stagiunea 2018-2019.

 Dintre Teatrele naţionale lipseşte, în primul rând, cel din Craiova al cărui spectacol intitulat Casa cu suricate, în regia lui Radu Afrim, îndeplinea, în opinia mea, toate criteriile de eligibilitate. Nu exclud însă ca selecţionerul să fi luat în calcul faptul că sus-numitului regizor i-a reţinut alte trei spectacole care au meritul de a releva consistente inovaţii de expresie teatrală, îndeosebi faptul că Radu Afrim se află într-un moment benefic în care pare a se regândi pe sine, dar şi felul în care face teatru. Lipseşte deopotrivă Teatrul Naţional din Timişoara, intrat deja de o bună bucată de vreme într-un con de umbră, cu atât mai îngrijorător din perspectiva iminenţei evenimentului Timişoara - Capitală culturală europeană.

Trebuie obligatoriu menţionată oferta destul de redusă la categoria spectacolelor de mare montare. Cu distribuţii consistente, luxuriante, cu decoruri impunătoare. Pădurea spânzuraţilor de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Radu Afrim, Neguţătorul din Veneţia de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, cu minuţie regizat acolo de Tompa Gábor, Zbor deasupra unui cuib de cuci de la Metropolis, în care Victor Ioan Frunză a mai afirmat o dată valoarea trupei sale şi geniul actorului Andrei Huţuleac, Un tramvai numit dorinţă pus în scenă la acelaşi Teatru de Claudiu Goga, Henric IV montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Maghiar Csiki Gergely din Timişoar ilustrează categoria estetică a teatrului de artă. Punând în scenă, tot la Metropolis, Colivia cu nebune, Victor Ioan Frunză a dovedit cât de multă artă poate conţine un spectacol bine făcut cu o piesă bulevardieră. Salba dracului de la Teatrul Fani Tardini din Galaţi şi Moş Nichifor de la ACT, ambele în regia lui Alexandru Dabija, dar şi Chiritza în concert de Ada Milea de la Naţionalul clujean arată cât de multe lucruri valoroase poate oferi scenei literatura clasică românească. Iar Iona, de la Nottara şi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca (regia: Tompa Gábor) arată că avem mari datoria faţă de literatura dramatică românească scrisă între anii 1965-1989. În fine, Această Sonia (Teatrul Luni de la Green Hours), Baladele Memoriei (Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca), In a Forest Dark and Deep (coproducţie ArtEst şi unteatru), Limite (Centrul educaţional Replika) arată că teatrul independent trăieşte, chiar dacă are de surmontat tot mai mari dificultăţi, indiferenţa autorităţilor şi ignorarea unui ministru al Culturii care nu înţelege şi nici nu vrea să înţeleagă nimic din teatru, Curioase, în context, elogiile pe care i le-a adus d-lui Victor Daniel Breaz Marina Constantinescu în sus menţionata emisiune de la RFI.

În contextul mai sus presupusei generozităţi a selecţionerului, nu pot să îmi exprim mirarea faţă de câteva absenţe. Nu ştiu, nu îmi pot explica în primul rând mie însumi de ce nu apare pe listă nici un spectacol regizat de Andrei Şerban. Richard III de la „Bulandra“ mi se pare o absenţă impardonabilă. Aceasta dacă nu cumva ea ascunde şi altceva decât motive strict de valoare teatrală. După părerea mea, un loc ar fi binemeritat şi Taximetrişti de la Teatrul Apollo 111, dar şi Deşteptarea primăverii de la Trupa maghiară a Teatrului de Nord din Satu Mare sau Necunoscutul de la Teatrul Szigligeti din Oradea. Ca să nu mai vorbesc despre Vrăjitoarele din Salem, un bun spectacol al Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti, în regia lui Vlad Cristache, în care Andi Vasluianu face cel mai bun rol din cariera lui de până acum din teatru, iar Cristian Popa îşi relevă o altă faţeţă a talentului. Sau despre Teroare, în regia lui Bobi Pricop, de la Trupa Liviu Rebreanu a Teatrului Naţional din Târgu Mureş ori despre Mult zgomot pentru nimic de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ în regia lui Radu Nica.

Până la urmă însă nu neapărat absenţele contează (nu exclud nici ca la data vizionării ele să nu se fi prezentat în forma cea mai bună), ci prezenţele. Şi aici cred că trebuie relevate îndeosebi noile intrări. Dintre care două mi se par cum nu se poate mai semnificative. În primul rând, minunatul spectacol cu Trei surori de la Teatrul Figura din Gheorgheni, o adevărată revelaţie pe care, asemenea selecţionerei, îl recomand şi eu cu toată căldura (Albu István se arată aici drept un regizor de mare inventivitate, forţă, trupa funcţionează ireproşabil, iar Bocsárdi Magor aduce pe scenă un Andrei Prozorov de zile mari). Cea de-a doua, este prezenţa unui spectacol semnat de regizorul Andrei Măjeri, cel cu Las Meninas de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Deşi nici Amplexus de la Teatrul „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu şi nici Medea’s Boys de la Teatrul Apollo 111 nu ar fi fost de nebăgat în seamă.

Mai departe, trebuie să îşi spună însă cuvântul seriozitatea trupelor selecţionate. Spun asta fiindcă de mult prea multe ori într-un fel au arătat la sediu anumite spectacole, şi cu totul altfel în FNT.