De ce altceva decât de noapte, de întuneric, plănuiesc ele să fugă? Pentru Martha şi bătrâna ei mamă moartea celor ce comit imprudenţa de a închiria o cameră în micul lor hotel înseamnă o etapă în drumul spre o ipotetică salvare, un sacrificiu al altora în beneficiul lor. Al lor, cele care au suferit destul. Iar cu puţină vreme înainte ca Jan să le treacă pragul, convins că glasul sângelui îşi va spune cuvântul şi că va fi recunoscut, salvarea celor două femei se insinuează ca iminentă.

Spectacolul regizat de Cristian Ioan la Secţia română a Teatrului de Nord din Satu Mare nu e unul despre iminenţa salvării şi despre ratarea ei de ultim moment, ci despre iminenţa morţii şi fatalitatea acesteia. Aici, în această montare, fiecare nouă crimă e prefaţată de instalarea unui bec în camera viitoarei victime şi e consfinţită/certificată de deşurubarea acestuia. Aşa cum sunetul soneriei anunţă o nouă crimă în Lecţia lui Ionesco. Operaţia dezinstalării becului e sarcina bătrânului servitor. Care în acelaşi spectacol, asemenea mai tuturor celorlaltor personaje, e înzestrat cu funcţii simbolice. Bătrânul e, de fapt, agentul neînţelegerii, el veghează ca ea să fie pusă în practică, el are o grijă încăpăţânată ca aceasta să fie dusă la consecinţe ultime şi definitive. Bătrânul facilitează neînţelegerea printr-un repetat, apăsat şi de extracţie cinematografică joc cu paşaportul lui Jan.

O savurează în chip diavolesc. Martha doar o justifică spre a se justifica în primul rând în propriii ei ochi, Bătrânul o trăieşte la modul jubilatoriu. Asta în pofida faptului că de pe urma neînţelegerii, plătită cu sinuciderea imediată de Mamă şi cu sinuciderea amânată dar nu anulată de Martha, el nu are nimic de câştigat. Ba dimpotrivă. Chiar dacă ultima crimă, crima de dinaintea închiderii hanului, ar fi fost una oarecare, una fără incidente, Bătrânul nu ar fi avut parte de nici un fel de schimbare. Fiindcă el e singurul din spectacol care e parte din noaptea vieţii şi care s-a acomodat foarte bine cu asta. Lui chiar îi plac frigul, umezeala, noaptea. Pe el nici frigul şi nici ceaţa nu l-au obosit, aşa cum s-a întâmplat în cazul Mamei (o oboseală existenţială, bine punctată de Adriana Vaida), şi nici nu i-au provocat o ură împotriva oamenilor, o nevroză fără leac, aşa cum stau lucrurile cu Martha ( Dorina Nemeş susţine bine rolul până când regizorul i-a cerut să joace prea patetic şi cu voce nenaturală replicile în care e vorba despre obsesia mării). Asimilarea servitorului cu frigul şi cu noapte e sugerată adecvat de apariţiile stranii, bine susţinute, convingătoare ale actorului Stelian Roşian.

Pentru Cristian Ioan “noaptea vieţii” înseamnă anticamera morţii. De aceea cred că şi-a gândit el spectacolul asemenea unui mini-eseu despre ceea ce se întâmplă avant de mourir. Că a şi subliniat lucrul acesta prin recursul, după părerea mea, pleonastic şi oricum cu asupra de măsură la acordurile celebrului tango al lui Georges Boulanger e cu totul altceva. Un altceva ce nu e întotdeauna chiar foarte reuşit şi care îşi află originile în acuta dorinţă a regizorului de a face o Neînţelegere altfel. Adică de a scoate piesa lui Camus din cadrele realiste, de a o transfera în zona metaforei (aici şi-au spus cuvântul deopotrivă costumele create de Labáncz Klára) şi în cea a coşmarului.

Ceea ce în esenţă nu ar fi fost tocmai rău. Şi nici deplasat nu ar fi fost, dacă ar fi intrat în scenă şi simţul măsurii care ar mai fi temperat prestidigitaţiile regizorale şi alunecarea în formă fără fond. În autoadmiraţie şi gratuitate.

Suntem deci martorii unui coşmar prelungit avut nu doar de Maria, personaj condamnat la frământare, la o agitată stare de veghe şi la suferinţă (stări mai degrabă sugerate decât intim şi profund asumate de jocul Ralucăi Mara), ci şi de Jan (riguros, exact, sobru, cu un avânt măsurat, dar şi fără surprize majore- nici plăcute, nici neplăcute- adus în scenă de Ciprian Vultur). Coşmar transpus scenic la modul punctual prin întreruperea bruscă a replicii, apariţia criminalului înzestrat cu un revolver şi revenirea la momentul iniţial prin repetarea replicii de dinaintea întreruperii, totul lăsând impresia asemănării cu dublele de film.


Problema e că dorinţa de altfel încercată de Cristian Ioan s-a manifestat câteodată la modul excesiv.  Or, a le cere Mamei şi Fiicei să interpreteze, fie în planul realului, fie în cel al visului coşmardesc, puţin importă, cântece în limba cehă, a le impune astfel un statut de gheişe a căror carte de muncă a fost transferată în Boemia, înseamnă, în opinia mea, o greşeală absolută.     

Teatrul de Nord din Satu Mare - NEÎNŢELEGEREA de Albert Camus;

Traducerea: Catinca Ralea;

Regia: Cristian Ioan;

Scenografia: Labáncz Klára;

Coregrafia: Gabriela Tănase;

Cu: Dorina Nemeş, Raluca Mara, Adriana Vaida, Ciprian Vultur, Stelian Roşian;

Data reprezentaţiei: 25 iunie 2013