Despre corp şi alte nelinişti teatrale, independente sau nu (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
captura

Bine aşezată la distanţe similare de Belgrad şi Budapesta, sau de Szeged, Subotica şi Novi Sad, Timişoara s-a gândit să spargă barierele psihologice ale frontierelor şi să-şi asume rolul de promotor al relaţiilor dintre producătorii şi consumatorii de cultură, ce creează şi se bucură de valorile artistice, în această zonă geografică din jurul triplei graniţe.

Aşa a luat naştere, în 2008, Festivalul Euroregional de Teatru (TESZT), organizat de Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely, cu sprijinul financiar al Primăriei oraşului de pe Bega. În 2022, organizatorii festivalului au mai pus o cărămidă la edificiul pe care au plănuit de la început a-l ridica, anume acela dedicat cercetării culturale, prin promovarea  experimentelor, facilitând astfel întâlnirea cu un public cât mai tânăr şi mai curios.

La această ediţie, organizatorii s-au gândit un pic mai mult şi la teatrul acela care se descurcă singur, de aceea companiile independente româneşti au fost o prezenţă puţin mai marcată, oferind în aer liber, spectacole de dans, precum cei de la Unfold Motion Timişoara, sau de teatru, precum cei de la Teatrul Basca, dar şi indoor, cum au făcut-o cei de la Arte-Factum, găzduiţi de Studioul Franciscan al Centrului Judeţean de Cultură si Artă Timişoara.   

Pentru a vedea cum reuşeşte să funcţioneze, într-un climat economic dificil, o astfel de trupă  independentă, în Timişoara, am stat de vorbă cu Simona Donici, coordonatoare a programului festivalului TESZT, dar şi cofondatoare a Companiei Arte-Factum. 

captura

Sanda Vişan - Cum aţi caracteriza teatrul independent din Timişoara? E în mugure, sau e chiar în floare?

Simona Donici - Există o scenă creativă independentă extrem de dinamică şi foarte bine reprezentată pe genuri teatrale. Aoleu este cel mai vechi teatru independent din Timişoara, cel mai stabil şi cu un program cultural foarte bine definit. Există Teatrul Basca, există şi o companie independentă, specializată pe dans contemporan, Unfold Motion. Şi desigur existăm şi noi, compania independentă Arte- Factum.

Sanda Vişan - Cine este “noi”?

Simona Donici - Soţul meu, arhitectul MC.Donici, care este şi scenograful companiei Arte-Factum, actorul şi regizorul Levente Kocsárdi, cu care sunt prietenă de 30 de ani şi facem teatru împreună de peste 20 de ani. Fondator al companiei mai este şi Attila Balázs, directorul Teatrului Maghiar şi vechi prieten al meu. Alături de noi sunt alţi oameni pe care proiectul independent i-a atras şi au rămas de-a lungul timpului.

Sanda Vişan - Este o întreprindere particulară, nesusţinută din bani publici, nu?

Simona Donici - Este susţinută din bani publici, în măsura în care câştigăm finanţări pentru proiecte, din bugete ce se adresează culturii independente. La noi sunt plătiţi întotdeauna actorii şi echipa tehnică. Nu sunt plătiţi cei pomeniţi deja, adică board-ul asociaţiei. Noi dăm bani.

Compania noastră a fost fondată în 2008. Primul eveniment pe care l-am organizat a fost concertul José Carreras la Timişoara. A fost un concert care a costat 860.000 euro, pentru care am refăcut în Timişoara un stadion părăginit de vreo 20 de ani şi din care am făcut un spaţiu de evenimente de 8500 de locuri. Apoi l-am redonat comunităţii. Am păstrat caracterul acesta de asociaţie care aduce mari evenimente la Timişoara, am făcut expoziţii cu ambasada Japoniei etc. După vreo 3 ani am decis să fim exclusiv creatori de conţinut cultural.

Unul din rezultatele acestei decizii este şi spectacolul înscris în programul celei de a 13-a ediţii a TESZT, #dosztoievskij b@r/reopening, o reinterpretare scenică modernă, a romanului Crimă şi pedeapsă, semnată de dramaturgul Simona Donici pe care, împreună cu regizorul Levente Kocsárdi, au imaginat-o la aniversarea a 200 de ani de la naşterea marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski. Un “eseu teatral despre conştiinţă, crimă şi vinovăţie”, citim în catalogul festivalului.

 O montare ce recurge la forţe actoriceşti tinere, cu experienţe teatrale de diverse calibre, dar toţi ghidaţi de pasiunea de a contribui la o construcţie scenică robustă, cu accente emoţionale puternice. Desigur că nu poţi aduce în scenă, în trei ore de spectacol, tot tumultul şi ţesătura psihologică atât de complexă, ale romanului, dar poţi reprezenta umbra ipocritei aspiraţii spre iertare, după săvârşirea crimei pe care stundentul Raskolnikiv o face, luând viaţa unei bătrâne, într-o lume fără izbăvire (cea rusească, dar şi cea de azi, căci nu degeaba totul se petrece într-un bar).

În astfel de demersuri de căutare teatrală e foarte importantă şi calea ce conduce la spectacol, orele de cercetare a sensurilor textului, de exersarea a variantelor de viziune regizorală. Iar acestea au nevoie de un spaţiu liber de constrângeri de programare, în care iau naştere ideile de proiecte şi de punere a lor în operă. Arte-Factum şi-a asigurat un astfel de spaţiu. Privat, desigur.

captura

Simona Donici - Am creat Laboratorul de introspecţie teatrală, cum l-a numit Levente. Acest laborator înseamnă un traseu: alegem o temă, alegem sau scriem un text, alegem subtemele, facem un casting internaţional, Levente alege actorii cu care va face spectacolul. După aceea lucrăm o lună, două luni, un an, cât este nevoie, pe temele respective.

Aşa că am simţit nevoia de un spaţiu, ca să facem asta. L-am şi visat. Eram la Budapesta odată, la un festival, cu Levente şi locuiam într-o clădire istorică, lângă Opera din Budapesta. Era un spaţiu înalt, cu ferestre mari şi ne-am zis: de aşa ceva am avea nevoie, ca să ne facem adevărata operă indepedentă.

Sanda Vişan - Da. Dar spaţiul pe care îl descrieţi înseamnă un spaţiu vechi, deci scump.

Simona Donici - Aşa este. Aşa că patru luni mai târziu Levente a cumpărat locul pe care noi îl numim astăzi kibuţul Arte-Factum, dar care este şi casa lui. Este o clădire istorică, din zona Bălcescu, în frumosul şi istoricul cartier Elisabetin.

Aici, în kibuţ ne lucrăm spectacolele, dormim, mâncăm, ne iubim şi ne urâm şi nu ieşim decât atunci când ştim că putem să ridicăm spectacolul. Şi tot aici ne întoarcem, pentru că de aceea am spus că e un laborator, nici un spectacol nu e niciodată gata.

captura

Sunt spectacole cu distribuţii alternative, sau care au urmări: a fost Erendira şi bună-sa, apoi Erendira şi bună-sa remix şi Erendira şi bună-sa reloaded. Pentru că trebuie să spunem că, după ce am decis să devenim exclusiv creatori de conţinut cultural, Levente a hotărât să acordăm cea mai mare parte din timp şi energie, fără exclusivitate, desigur, tinerilor actori.

captura

Sanda Vişan - Faceţi castinguri internaţionale. Înseamnă că se joacă în mai multe limbi?

Simona Donici - Unele, da. Cele care se joacă în română sunt traduse neapărat în câteva limbi, engleză, maghiară, germană. Pentru festivaluri, când există astfel de audienţă, facem traducere şi pentru nevăzători şi pentru cei cu deficienţe de auz. Eu chiar am făcut un curs şi am dat un examen, ca să învăţ limbajul semnelor.

Sanda Vişan - În kibuţul acesta, câte texte aţi lucrat? Aveţi un repertoriu?

Simona Donici - Avem un repertoriu destul de larg. Am făcut peste douăzeci de spectacole până acum. Stagiunea noastră se numeşte Nocturnalii, cu două segmente, unul indoor şi altul outdoor.

Sanda Vişan - Adică jucaţi noaptea?

Simona Donici - Jucăm noaptea, de obicei, pe timpul verii, când toate teatrele închid, ca şi cum oamenii iau vacanţă de la teatru. Şi atunci noi jucăm outdoor, în Curtea Franciscană. Acum avem şase spectacole în repertoriu: dosztoievskij b@r reopening, pe care l-aţi văzut în festival, avem Erendira şi bună-sa reloaded, avem un spectacol concert de muzică contemporană, compusă de Levente şi interpretat împreună cu o orchestră, intitulat Doctor Faustus.

captura

Avem Arta pârţului, care este o monodramă după Jurnalul unui geniu de Dali. Este un spectacol sarcastic, despre ipocrizia politică. Avem Marmeladov, care e, de fapt, sâmburele de la care acum 24 de ani a pornit spectacolul care astăzi este dosztoievskij b@r reopening.

Sanda Vişan - Deci a avut o gestaţie lungă!

Simona Donici - Are o poveste deosebită. Ştiţi că în facultate, actorii au de făcut o monodramă. Levente şi-a ales Marmeladov, din Crimă şi pedeapsă şi a jucat această monodramă, în limbile maghiară şi română. Cu ea a ajuns la Timişoara.

Sanda Vişan - De la Facultatea de Teatru din Cluj-Napoca?

Simona Donici -Da, a studiat în limba maghiară şi, ca tânăr actor de 23 de ani, s-a angajat cu această monodramă la Teatrul Maghiar din Timişoara şi a continuat să o joace douăzeci şi nu vreau să zic câţi ani, în ambele limbi, la festivaluri din ţară şi din Ungaria. A evoluat odată cu personajul şi a ajuns la concluzia că acum, când are vârsta personajului, este timpul să facă spectacolul în care personajul lui apare în universul dostoiesvskian.

Arte-Factum este o companie dinamică, ce nu face rabat la calitatea spectacolelor, pentru care îşi asigură tot echipamentul tehnic necesar iluminării spaţiului de joc, proiecţiilor sau video-mapping-ului. Joacă pe tot parcursul anului, în funcţie de disponibilitatea colaboratorilor, de la cei mai buni tehnicieni din teatre, la studenţi masteranzi şi actori, fie angajaţi în teatre, fie având alte job-uri. În aceste condiţii, compania reuşeşte, de vreo cinci ori pe lună, să-şi întâlnească publicul, într-o formulă “de cameră”, până la 80 de persoane indoor şi până la 100, outdoor, din care 60% au vârste între 18 şi 42 de ani, iar 14% sunt adolescenţi.

captura

Simona Donici - Jucăm în mai multe spaţii, teatrale şi nonteatrale. Jucăm în Sala Studio a Teatrului Maghiar, când este liberă. În Timişoara nu este criză de apă sau de orice vreţi, ci este criză de spaţii teatrale.

O componentă foarte importantă a proiectului nostru este tocmai aceasta de regenerare urbană prin cultură, prin teatru independent. Aşa, acum 8 ani am început să facem teatru în Curtea Franciscană, numită astfel pentru că, acum două secole, acolo era cândva mănăstirea franciscană. Acum, acolo este Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, condus de un manager absolut extraordinar, o doamnă care este o celebră solistă de muzică populară, Liliana Laichici, pasionată de cultura contemporană şi industria creativă.

Dânsa ne-a permis să preluăm acest spaţiu exterior şi să-l transformăm în spaţiu teatral. Apoi ne-am extins şi ne-au pus la dispoziţie şi fosta lor sală de serbări şi spectacole, pe care am amenajat-o ca studio de teatru.

De asemenea, jucăm în kibuţ, în interior, dar ne tot pregătim să folosim şi curtea, pentru Visul unei nopţi de vară. Şi mai este şi subsolul, un spaţiu underground pentru monodrame.

Spectacolele noastre nu se joacă doar în spaţiile despre care v-am vorbit. Noi mergem, de pildă, şi la Fundaţia Timişoara ’89, unul dintre partenerii noştri tradiţionali. Acolo facem şi un vechi proiect al meu, social de data asta, împreună cu poetul Petru Ilieş avem această primă fundaţie înregistrată în România, în 1990: în fiecare zi a vieţilor noastre am hrănit între 60 şi 260 de oameni ai străzii. Acum am făcut şi un sat social de locuire, în Freidorf, unde sunt găzduiţi între 40 şi 60 de oameni ai străzii sau bătrâni abandonaţi de familii. Întotdeauna mergem şi jucăm şi pentru ei.

captura

În plus, în fiecare vară facem Festivalul din livadă, unul mic, la ţară, la vreo 50 km de Timişoara, în grădina casei din satul unde m-am născut eu. E o livadă cu peste 300 de pomi. Acolo, din 4000 de oameni, 98% nu au văzut niciodată un spectacol de teatru sau o expoziţie, conform unui sondaj pe care l-am făcut. În fiecare an, noi facem un festival în livadă, jucăm teatru pentru acei oameni, dar şi pentru cei care vin din alte părţi, pentru festival şi dorm în corturi.  Satul e pe graniţa cu Serbia, aşa că vin şi oameni de acolo. Soţul meu, arhitectul Mihai Donici, are acolo un mic atelier de etnosculptură, care este pasiunea lui şi facem o expoziţie, cu teatru, concert...totul, în livadă.

Am mai jucat şi în Bastionul Cetăţii, unde am transformat un spaţiu nonteatral într-unul teatral, pe care îl are în administrare Casa de Cultură a Municipiului şi pe care acum, nu ştiu de ce, nu-l mai primim. Acolo am jucat prima vesiune dosztoievskij b@r.

Apoi, Levente îşi antrenează mobilitatea actoricească mergând să joace în gări, în birturi...

Sanda Vişan - Precum un actor stradal.

Simona Donici – Da, dar nu pentru bani, că nimeni nu plăteşte. Aşa îi învăţăm şi pe tinerii noştri actori să-şi antreneze organul actoricesc.

L-am văzut pe Kocsárdi Levente şi în deschiderea festivalului TESZT, în superproducţia Teatrului Maghiar de Stat cu Tragedia omului de Madách Imre, în regia lui Silviu Purcărete (despre care am scris în prima parte a acestui articol), dar şi în altă producţie a teatrului, plasată în zona experimentului, la intersecţia dintre realitatea fizică şi cea mediată: Omul care nu putea vorbi decât ceea ce citea, premiera online din 2021, a Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara. Unul din regizorii de film importanţi ai Noului val românesc, Adrian Sitaru, a scris şi regizat acest mix de realitate teatrală şi cinematografică, pe care îl controlează în persoană, în timpul reprezentaţiei, alături de directorul său de imagine, Adrian Silişteanu. Fiindcă intenţia autorului este tocmai de a suprapune în aceeaşi unitate spaţiu-timp, aceste realităţi pe care în mod curent le percepem ca având unelte de expresie diferite.

Reunite în jurul unei mese, cele zece personaje poartă un dialog pe teme etice (precum în Malmkrog-ul lui Cristi Puiu, dar în registrul personal, nu istoric ): ce face liberul arbitru, există justificare a crimei, criminalul poate fi erou în funcţie de circumstanţe, ce poate ţine împreună un cuplu, viaţa omului e mai preţioasă decât cea a animalului? Plasate în interiorul unui cub de o transparenţă sepia, personajele participă la o repetiţie, căci toate au în faţă scenariul din care citesc. Cele care stau cu spatele la public sunt văzute din faţă, color, pe un ecran plasat deasupra spaţiului de joc, fiind filmate live, din spatele decorului.

Treptat, disputele devin foarte animate (şi camera de filmat, odată cu ele), mai ales când însuşi dreptul lor de a se afla în această “casă”, ca moştenitori, este pus sub semnul întrebării de un personaj misterios, beneficiara unei retrocedări (Tokai Andrea), astfel încât actorii devin atât de tare propriile personaje, încât nimic nu-i mai poate smulge din realitatea fictivă a controversei, nici chiar când unul dintre ei (Molnos András Csaba) îşi evocă, ca argument, existenţa “civilă”, de tată de familie, arătând chiar buletinul.

În acest scenariu devenit unul teatral dintr-unul de “film în film”, Adrian Silişteanu, câştigător al mai multor premii internaţionale pentru peliculele sale, chestionează limita dintre realitatea fizică şi cea ficţională, dar şi pe cea dintre limbajul teatral şi cel cinematografic. Glisând între realitatea reală (a actorilor) şi cea imaginară (a personajelor), regizorul privează publicul de ceea ce este propriu teatrului, adică experienţa totală a percepţiei directe a actorilor. Aici, ei sunt mascaţi de un perete transparent (de după care nu ies decât la final), oferind spectatorului o imagine filtrată, ce se combină cu perspectiva inversă, cea mediată de camera de filmare. Pentru a realiza întregul, publicul trebuie să asocieze cele două imagini ale acestei întâmplări nu doar teatrale (ceea ce, pentru nevorbitorii de maghiară, care trebuie să citească şi supratitrarea în română sau engleză, se poate dovedi o sarcină cam apăsătoare, dat fiind volumul textului rostit).

Ieşind la sfârşit din cubul scenei si din ecranul filmării, actorii par să ne spună că se extrag din scenariul unei existenţe ticluite de alţii, unde au rostit replicile scrise de alţii, un simbol al condiţionării noastre sociale. Un cerc din care se poate ieşi învăţând a rosti liber, fără a citi de pe hârtie, cuvântele “te iubesc” (nu cumva e o utopie?, mă întreb). Aşa cum face personajul principal al acestei înfierbântate discuţii pe teme existenţiale şi artistice, interpretat de actorul Kocsárdi Levente.

captura

Ultimul spectacol pe care merită să-l reţin, din cele văzute la Festivalul Euroregional de Teatru Timişoara este Richard al III-lea se interzice, montarea Teatrului Szkéné din Budapesta, pe textul scris de Matei Vişniec.

Iniţiat ca un teatru universitar, ce a devenit treptat sediul unor trupe profesioniste, Szkéné a rămas locul insurgenţei şi al cercetării teatrale, al atitudinii critice, aşa că nu e de mirare că regizorul Szikszai Rémusz a ales piesa românului Vişniec, despre stalinism şi efectele sale devastatoare, fatale chiar, asupra creaţiei artistice libere.

În speţă, asupra marelui regizor rus Meyerhold şi a încercării sale de a pune în scenă un Richard al III-lea modern, conform principiilor sale estetice, dar ca o oglindă a atmosferei sufocante a dictaturii staliniste. O atitudine de opoziţie faţă de realismul socialist, care îl va conduce pe Meyerhold, membru de partid şi susţinător al societăţii sovietice, direct la închisoare şi la execuţie prin împuşcare, la vârsta de 66 de ani.

Montarea Teatrului Szkéné creează cu mare măiestrie, atmosfera de teroare a piesei, printr-un decor simplu, cu mai multe uşi prin care ies pe rând ororile regimului, de la onctuosul tătuc Stalin şi călăii săi, din poliţia politică NKVD, până la soţia şi părinţii regizorului, trimişi a-l face să renunţe a-l aduce în scenă pe Richard al III-lea/Stalin.

Precum Meyerhold, şi realizatorii acestui spectacol obţin efectul artistic din valoarea simbolică a decorului, a costumelor, a puternicei interpretări actoriceşti şi a coregrafiei, din acest conflict în desfăşurare între marele creator de teatru, Meyerhold (Mucsi Zoltán) şi marele criminal al istoriei, Stalin (excepţionalul Fodor Tamás).

În semn de susţinere a oamenilor de teatru ucraineni, a căror activitate artistică este grav lovită de războiul pornit de Putin împotriva şi pe teritoriul ţării lor, la ediţia din 2022, TESZT i-a invitat pe actorii Teatrului Virymo din Dnipro, care nu ar fi putut veni la festival fără intervenţia Direcţiei Sociale a Primăriei Timişoara. La reprezentaţia de la Sala Studio a fost prezent, pentru a-i susţine, şi primarul Dominic Fritz.

captura

Ucrainenii au prezentat spectacolul Clasa noastră, o poveste ce începe în perioada interbelică: mai mulţi colegi de clasă, de diverse etnii (ucraineni, evrei, germani) sunt prieteni. Dar ideologia nazistă le invadează oraşul, începe războiul, prietenia lor se destramă, unii divin călăi, alţii, victime, alţii reuşesc să scape în America. Istoria locală, construită cu mijloce simple, are semnificaţii morale universale şi dă de gândit, mai ales azi, într-o societate atât de divizată între soluţiile futuriste şi cele medievale.

captura

Privind în urmă, la cea de a 13-a ediţie a TESZT şi ştiind de la organizatori că deja lucrează la ediţia din 2023, nu pot decât să îmi doresc ca diversele pandemii anunţate să fie interzise (precum Richard al III-lea), ca războiul să nu ne pună speranţele în aşteptare şi ca inflaţia galopantă să nu înghită de tot fondurile pentru faptele culturale. Fără de care sufletele ni se usucă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite