Despre un anume mod de a sfârşi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Anton Pavlovici şi-a subintitulat „Pescăruşul“, prima piesă socotită de exegeţi a fi cu adevărat cehoviană, „comedie”.

În clipa în care regia modernă a revoluţionat montarea nu doar a Pescăruşului, ci şi a celorlaltor texte din aceeaşi categorie a scrierilor curat cehoviene- Trei surori, Livada de vişini, dar şi a lui Ivanov  sau Platonov, acestea două din urmă dovedindu-se la rându-le şi ele cât se poate de cehoviene, cu toate că exegeţii literari încă nu admit acest lucru, apartenenţa lor la genul comic a devenit cum nu se poate mai clară.

Din acel moment, mai nimeni nu a vrut să vadă pe scenă samovare şi ceşti de ceai, nici un spectator şi nici un regizor nu au mai avut răbdare pentru lungile tăceri, oricum lipsite de semnificaţii reale cu atât mai puţin profunde ale personajelor. Nimeni nu şi-a mai aflat timp pentru prelungile momente în care sunt jucate întâlnirile şi, mai ales, despărţirile eroilor. Şi, mai presus de toate, nimeni nu a mai fost dispus să empatizeze cu suferinţele personajelor cehoviene. Nici cu Astrov, cu Treplev, cu Nina Zarecinaia sau cu Maşa, nici cu Olga, Maşa şi Irina, cu atât mai puţin cu Maiorul îndrăgostit, nici cu Varia sau cu Duniaşa. Dimpotrivă. Mai toată lumea a descoperit vidul interior al acestora. Lipsa oricărui sens al existenţei lor. Derizoriul în care se scaldă. Comicul lor specific. Un comic tragic, e drept, dar care nu prea merită nici o lacrimă. Caraghioslâcul definitoriu. Faptul că cu toatele sunt personaje în extincţie, că lumea lor este pe sfârşite. Că folosindu-le de ele, Cehov a dorit să aducă la suprafaţă, să prevestească, uneori chiar să avertizeze asupra mutaţiilor veacului.  Că Pescăruşul, Livada, Trei surori sunt piese de tranziţie spre teatrul formelor noi, nu doar pentru că Treplev vorbeşte despre aceasta, ci fiindcă Cehov şi scrierile lui prefaţează teatrul absurdului. Şi vorbesc despre tranziţie.

Toate acestea se văd îndeosebi în Livada de vişini. Ultima mare creaţie a lui Cehov. Nu ştiu dacă şi cea mai bună, dar, după părerea mea, cea mai frumoasă scriere cehoviană. Livada…, scria George Banu (cf. Livada de vişin, Teatrul nostru-Jurnal de spectator, Editura Alffa, Bucureşti, 2000) „nu e unică, ci prismatică, divergentă şi multiplă. Livada de vişini  se regăseşte în Ghepardul lui Lampedusa, ca şi în Salonul de muzică de Satyajit Ray, sau, şi mai recent încă, în piesa lui Slavkin Cercul, ori în filmul lui Mihalkov, Soare înşelător. Ea devine exemplară a unui anume mod de a sfârşi ”.

image

Cine se duce la spectacolul cu Livada de vişini a Teatrului „Regina Maria” din Oradea cu speranţa că speranţa că regizorul Alexandru Dabija a descoperit lucruri cu totul noi despre piesă va suferi oarecare dezamăgiri. Nu, nici vorbă. Şi pentru Dabija, oamenii din Livada de vişini sunt comici şi caraghioşi. Sunt trişti, e adevărat, dar tristeţea lor nu merită nici un fel de milă. Din contră. Şi pentru Alexandru Dabija, eroii Livezii sunt oameni condamnaţi. De fapt, autocondamnaţi căci nu fac nimic spre a se salva.

Şi pentru Alexandru Dabija, Livada de vişini trimite la conexiuni cu Ghepardul, cu Salonul de muzică, cu cercul şi cu Soare înşelător. Supradimensionând secvenţa de la începutul părţii a doua a spectacolului, cea în care toată lumea aşteaptă revenirea lui Lopahin şi a lui Gaev de la licitaţia ce urma să decidă soarta livezii, scăldând secvenţa în cauză în multă, foarte multă muzică, dar şi în dans şi, desigur, în inconştienţă, Dabija a propus, după părerea mea, posibile asemănări cu Titanicul. Arătându-i pe Lopahin şi pe Gaev întorcând-se beţi morţi, după un chef prelung, inconştient, cu mult alcool, nu ştiu dacă şi cu mezeluri, făcând din studentul întârziat Petea Trofimov nu doar un agitator socialist pe care Gaev îl ia în derâdere, acompaniindu-i tirada cu Internaţionala cântată la mandolină, ci şi un alter-ego, o replică rusească a lui Rică Venturiano, Dabija ne trimite cu gândul la posibile asemănări cu lumea personajelor caragialiene. Unde mai pui că, la un moment dat, Trofimov sare pe şi de pe o toaletă primitivă, din lemn, ca acelea pe care acelaşi Dabija le folosea în decorul spectacolului cu O noapte furtunoasă  de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Şi  unde mai pui că pe scenă se aude şi sunet de manele.

image

Ce face, de fapt, Alexandru Dabija în spectacolul orădean? Explorează în prismatismul, în unicitatea, în divergenţa, în multiplicitatea piesei. Adică în acele însuşiri ale textului despre care scria George Banu. Pune diezi, mulţi, foarte mulţi diezi. Apăsaţi, dubli, tripli.  Arătându-se astfel încă şi mai necruţător decât alţi regizori cu personajele cehoviene. Nimeni, dar absolut nimeni, crede Alexandru Dabija, nu merită nici un strop de milă. Şi cum ar merita de vreme ce Ranevskaia, aşa cum e jucată ea de Ioana Dragoş Gajdo, e deposedată de cea mai mică aură de mister, e doamna adică e burgheza, şi nu contesa. O doamnă oarecare, îmbrăcată nu în alb vaporos, ci în rochii cu imprimeuri. Aşa ca în interbelicul bucureşean. E niţeluş cam excesivă, chiar şi atunci, mai ales atunci când retrăieşte tragedia pierderii lui Grişa. Cum ar merita dacă Leonid Andreevici Gaev , interpretat de Richard Balint, e agitat, iresponsabil şi caraghios. Şi, pe deasupra, e atât de superficial încât îşi subminează singur atât discursul de omagiere a dulapului vechi de 100 de ani cât şi cel de „adio la livadă”, pe acesta amestecându-l cu referinţe la momentul licitaţiei. Dacă Petea Trofimov, interpretat de George Dometi, poate actorul cel mai bun din spectacol, e un mic isteric, un nevricos dezarticulat. Dacă Lopahin, jucat de Pavel Sârghi, îmbrăcat în costum de orăşean, mereu purtând pălăria pe cap, la fel cum poartă Iaşa fesul, e un brutal, dar unul cu măsură, nelipsit totuşi de un pic de sentimentalism în relaţie cu Liubov Andreevna. Dacă Varia, jucată de Anda Tămăşanu, e rea, la fel de rea şi de egosită precum Iaşa, interpretat de Sorin Ionescu. Un Lopahin la puterea a doua. Dacă Ania Denisei Vlad e voit lipsită de orice substanţă, unica ei însuşire fiind rârâitul, altminteri defel franţuzesc, iar Duniaşa Alinei Leonte o mică plângăcioasă. Dacă fără substanţă şi cam fără inventivitate e şi Charlotta Ivanovna Corinei Cernea. Dacă Simeonov Pişcik, jucat de Petre Ghimbăşan sau Epihodov interpretat de Eugen Neag, se autoconsolează cu propriul lor caraghioslâc. Iar Firs  dat în sarcina lui Ion Ruscuţ, e un personaj palid de care mai-mai că nu îţi pare chiar foarte rău că a fost uitat în casa închisă, printre mobilele adunate şi numerotate cu grijă.

image

Alexandru Dabija ne-a arătat încă o dată nu obligatoriu că e un regizor mare. O ştim . La fel cum putem intui că marele lui spectacol cu Livada de vişini  va veni altădată. Că, oricum, el nu s-a petrecut la Oradea. Ci că e un artist adevărat, că e deştept, că ştie să găsească soluţii şi, mai presus de toate ştie şi are răbdare să lucreze cu actorii. Dabija a înţeles repede că nu dispune la Teatrul din Oradea de distribuţia ideală şi că misiunea lui e aceea de a face astfel încât noi, spectatorii, să vedem pe scenă o distribuţie posibilă, coerentă în acţiuni şi consonantă valoric. Nu, nu putem vorbi despre mari creaţii actoriceşti, dar nici despre mari căderi în rol, despre actori nedistribuiţi cum se cade. Vorbim despre corectitudine, care e cu totul altceva decât funcţionărie artistică. Livada de vişini de la Teatrul „Regina Maria” nu e un spectacol eveniment, ci unul profesionist şi unul posibil. De care aveam nevoie. De care Teatrul avea nevoie.

De fiecare dată când se montează Livada de vişini, pe lângă multe alte întrebări, pe lângă multe alte probleme, de neocolit e aceea cum arată, cum se arată sau cum se sugerează livada. În cartea menţionată mai sus, George Banu a amintit soluţiile la care au recurs câţiva mari regizori ai lumii. De la Stanislavski la Andrei Şerban, de la Strehler la Pater Brook, de la Efros la Krejca, de la Peter Stein la Lucian Pintilie. Cum Livada de vişini – Teatrul nostru a apărut în Franţa în 1999, e cum nu se poate mai sigur că alţi mari regizori au venit, între timp, cu alte şi alte soluţii răspunzând în felul lor la întrebarea-cheie dacă trebuie sau nu trebuie arătată livada.

La noi, în ultimii ani, în spectacolul de la Naţionalul bucureştean, Felix Alexa şi scenografa Diana Ruxandra Ion au sugerat-o prin rafturi cu multe borcane de compot. La Teatrul Naţional din Cluj, regizorul Robertp Bacci şi scenograful Adrian Damian au recurs la mult, la foarte mult alb. În spectacolul de la Oradea, Alexandru Dabija şi scenografii aleşi de el, Florina Belinda Vasilatos şi Ianis Vasilatos, au adus pe scenă un masiv dispozitiv metalic de care atârnă bucăţi de material negru. Iar când vorbesc nostalgic despre livada de odinioară, atât Raneskaiva cât şi Gaev privesc spre hăul sălii. Chemându-ne pe fiecare dintre noi să ne imaginăm livada cum vrem şi cum ne place.   


Teatrul „Regina Maria” din Oradea- LIVADA DE VIŞINI de A.P. Cehov;

Traducerea: Elisabeta Pop;

Regia: Alexandru Dabija;

Decoruri şi costume:  Florina Belinda Vasilatos şi Ianis Vasilatos;

Cu: Ioana Dragoş Gajdo, Denisa Vlad, Anda Tămăşanu, Richard Balint, Pavel Sârghi, George Dometi, Petre Ghimbăşan, Corina Cernea, Alina Leonte, Ion Ruscuţ, Sorin Ionescu, Andrian Locovei;

Data reprezentaţiei: 13 septembrie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite