Despachetez

Acest one-woman show este inspirat şi dedicat tatălui meu. Monologul va face parte dintr-o ediţie bilingvă de noi piese de teatru.  ©, Copyrighted work, 2019

PERSONAJE :FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

LOCUL: Oriunde

TIMPUL: La pauză când lumea se desprinde din artificialitate

PROPS: Un telefon; Un set de luminiţe de Crăciun; Fursecuri; Un glob de pus în pomul de Crăciun; O mască cu un zâmbet foarte schimonosit, terifiant

NOTE: În producţie se vor folosi clipuri video şi audio exact cum este precizat la fiecare footnote. Opţional, imaginea dictatorului Ceauşescu din ultimul lui discurs public poate să fie distorsionată. Cât privesc didascaliile, pentru că Despachetez este ceva experimental, pentru că nu sunt o actriţă, atunci aş prefera ca ele să fie întâi citite pentru public şi apoi interpretate. Această metodă va amplifica nota meta a piesei cât şi îi va da autoarei posibilitatea să tranziţioneze din scris/citit în interpretare.

Această simplă poveste a fost scrisă din dorinţa de mă întoarce la acele istorii personale în care, deşi proiecţia şi sunetul şi mişcarea sunt părţi sine qua non, totuşi povestea e cea mai importantă. Poate fi spusă în casă unui amic, pe o bancă în parc, într-un aeroport. Poate fi spusă până la urmă şi fără proiecţii, deşi noaptea de la Sevilia a fost memorabilă.

Veţi păşi în mine, mare atenţie!

ACTUL ÎNTÂI ŞI FINAL

O femeie va interpreta succesiv rolul de adolescentă, femeie matură şi secundele care se strecoară între cele 2 vârste. Are în mână/pe spate un rucsac. Stă jos pe podea. Se uită prin rucsac.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

24 decembrie 2019. Sunt aici, în faţa voastră. Aici este Bucureşti, corect?[1] Cât îmi place să fiu printre străini pentru că pot fi cel mai liberă. Nu mă ştiu. Nu îmi ştiu trecutul. Asta vreau să spun. Nu au timp să îl asculte. Trec pe lângă mine. Numai că voi, voi sunteţi prinşi aici cu mine. (Face câteva exerciţii de respirat) Acum e mai bine. Sunt gata să despachetez.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI se uită în rucsac. Auzim ceva emoţionant, mai exact o parte din ultimele momente când Helmuth Duckadam[2] a salvat cele 4 lovituri de la 11 metri ceea ce a făcut ca Steaua Bucureşti să câştige celebrul titlu.[3]

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Noaptea de 7 mai 1986 a fost ma-gi-că! După ce Steaua a câştigat, nu m-am putut duce la culcare. Nu mă ajuta că deja eram megaîndrăgostită de Lăcătuş, nu mă ajuta că eram adolescentă. Eram în extaz. L-am îmbrăţişat pe tata. Am stat în braţele lui câteva minute. Numai noi doi văzusem finala pentru că numai noi iubeam fotbalul. Tata mereu glumea şi îmi zicea că sunt băiatul lui. Doamne, ce îmi mai plăcea asta![4] (Se uită din nou în rucsac şi scoate o minge sau mimează că are o minge. Dă un şut mingii. Face semnul victoriei. Aleargă şi apoi se trânteşte pe podea imitând jucătorii de fotbal după ce au marcat un gol)

Un moment.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

După meci, au început să se audă voci pe stradă. Era luna mai dar se simţea de parcă ar fi fost decembrie. Cred că nimeni nu putea dormi. Câţiva ieşiseră în stradă şi scandau frenetic. Era o bucurie pe care nu o mai trăisem până atunci. Străini care se îmbrăţişau cu alţi străini. Numele portarului era scandat cu entuziasm. “Duckadam! Duckdam! Ole, ole, ole, Steaua, victorie!” În noaptea aia uitasem că trăiam în comunism. Acea noapte nu ar fi trebuit să se termine.

 FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI se uită din nou în rucsac. Acum vom auzi bucăţi din ultimul discurs al lui Ceauşescu.[5]

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

21 decembrie 1989: Tata şi cu mine suntem în sufragerie. Televizorul merge. Eram gata-gata să ieşim să cumpărăm bradul. (Se mişcă un pas la stânga sau la dreapta. Numai în acel loc cad fulgi de zăpadă. Se mută la loc unde era. Acolo nu ninge) Ceva în felul în care Ceauşescu vorbea nu ne lăsa să plecăm după brad. La un moment dat, lucrurile se precipită. Faţa lui se panichează. După care totul e întrerupt. Nu suntem la Bucureşţi unde dictatorul vorbeşte, suntem în faţa unui televizor la Tulcea. Tata şi cu mine ne schimbăm priviri. Nu ştim ce se întâmplă, dar simţim că ceva dincolo de cuvinte are loc. Ceva care nu este “dificultate tehnică”, ceva mult mai important. Ne ridicăm. Ne ducem în bucătărie. Ne gândim că poate acolo discursul nu a fost întrerupt. (Începe să facă câţiva paşi) Trebuie să vă mărturisesc că nu îmi aduc aminte aproape deloc cum a fost bucata asta din amintire. S-a deşirat în timp. Dar cred că nu se auzea nimic. (Mai face câţiva paşi gândindu-se că paşii înapoi îi vor aduce amintirea) Îmi pare rău, nu pot să îmi aduc aminte oricât de mult m-aş strădui.

Începe să se învârtă. E un fel de a preciza cum ne vom muta în altă bucată temporală.[6]

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Tată, stai, nu pleca. Nu pleca din amintirea mea. Nu mă grăbesc. Am timp.

 Se uită din nou în rucsac, un pic agitată. Găseşte ceva sau pretinde că a găsit ceva. Mâinele ei sunt încleştate ca într-un pumn.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Tata a fost un om simplu. Nu am o dată exactă la fel cum am zis mai înainte. Totul s-a întâmplat prea repede: am crescut, am plecat. Tata şi cu mine suntem la fel. Pe el sarcasmul l-a ajutat să ţină piept anomaliei numită comunism. Pe mine sarcasmul mă ajută în State. Tata bea ca să uite. Şi eu am băut mult, mai ales în liceu. Nu ştiu dacă vroiam să uit. Până la cancerul mamei nu cred că aveam motive să uit. Tata a plecat din satul lui să îşi încerce norocul învăţând. Eu am plecat din ţara mea natală să văd cum o fi cu pluritatea, cu traiul ăsta nici aici, nici acolo, peren suspendat. Când am plecat m-a întrebat: “Ce ai să faci acolo?” Nu i-am dat un răspuns concret. Nu ştiam nici eu exact ce am să fac într-o altă ţară. Dar nu m-a oprit. Nici nu ar fi putut. Ştia că şi el plecase şi nimeni nu-l oprise. Ştia că sunt prea încăpăţânată ca să îmi schimbe cineva gândul.

 Se uită în rucsac de unde scoate o instalaţie de luminiţe ca pentru pomul de Crăciun. De asemenea nişte fursecuri. Ideal cele numite Royal Dansk Danish Butter Cookies. Începe să mănânce.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

(Către cei din sală): Oh, Doamne, îmi cer mii de scuze. Am uitat de maniere total. (Deschide cutia şi întreabă) Vreţi şi voi? Fursecurile astea, ce mare grozăvie, nu? Sunt cât se poate de simple (Poate citi ingredientele de pe cutie) În primăvara lui 1989 am fost în prima mea excursie afară din ţară în Danemarca. Nu ştiu dacă e adevărat sau mit, dar mama primise un telefon de la naşul lor care stătea în Bucureşti şi care îi spusese că îmi văzuse tabloul la nu ştiu ce expoziţie, că aş fi luat nu ştiu ce premiu. Poate chiar locul întâi. Cert este că ai mei m-au trimis în această excursie în Danemarca care se organiza ca “schimb de prietenie între 2 oraşe”, Tulcea şi Aalborg. Cum a ajuns oraşul meu de la Dunăre să fie înrudit cu cel danez, cum unul din comunism cu unul dintr-o ţară liberă habar n-am. Dar mai conta? Voi zbura cu avionul! Yu-hu-hu-hu. Totul în Danemarca a fost un vis. Dimineaţa era un bufet cu de toate şi simţeam că eram trataţi regeşte. Pe străzi erau lumini noaptea. Lumea zâmbea. Totul era altfel decât tristeţea colectivă de acasă. Nu era nimic deosebit, totul era normal. (Mai muşcă dintr-un fursec) Şi ăsta, de asta m-am îndrăgostit pe loc… Dar nu e deloc special. Dacă aţi mâncat vreodată fursecuri atât de simple ştiţi despre ce vorbesc. Dar e un fursec cu gust de libertate. Pe cât de faină şi aproape ireală a fost excursia în Danemarca, finalul a fost imprevizbil şi brutal. Ştiam că mă voi întoarce în orăşelul meu mic, la programul de spălare pe creier de la TV, la adolescenţa mea ca şi a multor altora furată… ceea ce nu ştiam era că poţi fi pălmuită din senin. (Mimează că cineva i-a dat o palmă) Au! Încă doare. La întoarcere, o fată s-a hotărât să nu mai vină acasă. Pentru că era în clasa mea am fost implicată. Pălmuită pe loc în faţa celorlalţi. Interogată în Copenhaga. La zborul înapoi am dormit ca să-mi ascund faţa de privirile acuzatoare ale celorlalţi. Atunci, în zborul ăla am dat jos haina copilăriei. Am plecat de acasă râzând, m-am întors un adult obosit. Şi nu fusesem avertizată. Când am ajuns la Tulcea, tata ştia deja. “Cine a rămas?” Am zis, “Lavinia”. Ochii tatei au tremurat. Ştia că ceva mai mult se întâmplase şi că nu s-a terminat aici coşmarul. Când m-au interogat încă o dată cei de la Securitate, au făcut-o la cererea tatei cu el de faţă. Eram minoră. Au acceptat. Am fost hărţuită cu privirile mult timp de atunci încolo. Am început şcoala, clasa a IX-a, prima de liceu, mi se spunea că încă pot fi dată afară şi că ai mei ar putea fi concediaţi pentru ce făcusem. Nu făcusem nimic. În România comunistă, depresia[7] nu exista pentru că a fi deprimat înseamna a fi nerecunoscător Partidului şi conducătorului lui iubit.

  Din rucsac femeia scoate o mască înfricoşătoare. Râsul este atât de forţat îţi dă fiori pe şira spinării.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Pe stradă, la şcoală, afară, aveam zâmbetul ăsta să pară că totul e normal. Nu vroiam ca ai mei să îşi piardă slujba, nu vroiam să fiu exmatriculată. Norocul meu a fost că în decembrie am măturat comunismul. L-am pus sub preş. (Indică mişcarile făcute când mături)

 Rupe sau aruncă masca. Mai mănâncă un fursec.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Tata … (zâmbeşte) tata punea sare în orice gătea mamaia sau era servit la masă. Punea sare fără să guste. La câţiva ani după ce a murit mama, tata a avut o operaţie. După operaţie nu mai putea merge, dar nu mai ştiu exact de ce. Stătea în pat şi mă gândeam cât de oribil trebuie să fie. “Scoală-te”. A dat din cap a nu. “Nu ai să mori şi tu. Hai, scoală-te”. “Nu pot”. Eram furioasă. Nu pe tata. Pe sistemul medical căruia nu îi păsa. Îl trimisese acasă. Ca şi când noi cei de acasă am fi ştiut ce să facem. “Hai că te ajut eu să mergi”. “Şi vecinii?” “Ce le pasă lor de ce facem noi?” L-am ajutat să meargă. Dacă ai un părinte în vârstă ai să vezi cum se schimbă balanţa, se înclină altfel. Eram la facultate şi îl învăţăm eu pe tata să meargă. Primii lui paşi după operaţie. Dacă închid ochii văd curtea foarte mare dintre multele ziduri de apartamente comuniste… Cum îl ţin pe tata de braţ, cum respiră mai greu, cum se salută cu vreun vecin.

 Femeia se ridică. Merge foarte încet. Se opreşte. Caută ceva în buzunare. Dar sunt goale.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

E vara lui 1998. M-am măritat. Am terminat facultatea de Litere. Sunt gata să plec din ţară. Tata îmi zice că nu poate veni la aeroport. Mi-am dat seama că nu ar fi putut să mă vadă cum dispar în mulţime, cum dispar fără să ştiu sau ştie când mă voi întoarce. În casa copilăriei de la Tulcea, mă ia deoparte. Suntem în sufragerie, acelaşi loc unde văzusem atâtea meciuri de fotbal, unde Ceauşescu se bâlbâia, unde atâţia pomi de Crăciun aveau în fiecare an câte un bec ars, unde am râs şi plâns de atâtea ori. “Ia banii ăştia, tată”. Mă uit şi văd că îmi întinde o bancnotă de 50 de dolari. “De ce?” “Să îi ai la tine”. Îmi vine să buşesc în plâns, dar mă opresc. Îl îmbrăţişez. Iau bancnota. O găsesc la mult timp după ce ajung în State şi mă gândesc ce aş fi putut face cu acea bancnotă. De ce 50 de dolari? Şi ce a vrut tata să zică cu “să îi ai la tine”? Întrebările rămân neîntrebate.

  Deodată auzim un telefon cum sună. Femeia răspunde.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

(Către spectatori) Fireşte că s-a întâmplat exact invers. Dar trebuia să auziţi cum sună un telefon. Este decembrie 2005. (Formează numărul de telefon) Îl sun pe tata. Este în pat şi se pregăteşte să moară. Eu nu cred asta. Refuz. Abia poate să vorbească. Tot ce apuc să îi zic sunt nimicuri. Nu ştiu ce să îi zic. Vreau să fiu acolo. Lângă el. Să îl ţin în braţe.

 Caută în rucasc de unde scoate un glob de Crăciun. Stă jos.

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

24 decembrie 2005. Tata moare în ajun. Cu câteva luni înainte, copilul meu se născuse în ajun de Paşte. Nu realizez asta pe moment, doar retrospectiv. E dulce-amar. E mai mult amar! (Îşi drege vocea; la telefon) “Yes, I need a ticket for Romania. Yes, I know it’s last minute. My father died. They are waiting for me to bury him. Thank you. I know. It’s sad. Don’t be sorry, it’s not your fault. How old? Not that old. Yes, I can hold. (Se plimbă pe scenă şi se întoarce la locul de unde cândva începuse să ningă) Hello? Yes, book me on that flight. It’s okay. The layover is shorter. People are waiting for me back home. To bury father. Thank you. Merry Christmas to you, too.” Am învăţat în ţara asta să nu mai urlu. Să fiu civilizată. Aşa se face în occident. Cineva îţi moare şi tu nu cazi pe jos de durere. Câtă cruzime! Am învăţat că aici ai două opţiuni: te porţi ca un manechin, fără nicio emoţie şi bagi pastile în tine sau ... (Urlă) Acum mi-e un pic mai bine.

 Femeia pune totul la loc în rucasc. Apasă ceva pe telefon. Se aude melodia “Du-mă acasă măi tramvai”. 

FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI

Melodia asta era una dintre favoritele tatei. Când băiatul meu era mic, unul dintre primele cântece de leagăn a fost ăsta. Nu e cântec de fapt de leagăn. Dar fredonat, alină. Şi băiatul meu l-a învăţat repede şi îl ştie şi acum. Problema e că atunci când am început să îl cânt (melodia se opreşte) nu mi l-am adus perfect aminte. Doar pe bucăţele. Ca şi viaţa, presupun. Aşa ne aducem aminte de ieri. E ca o păpuşă dintr-aia rusească, băgată în altă păpuşă, numai că ce scoatem din ea e mereu o interpretare. Toate astea simt că mi s-au întâmplat. Că odată demult am avut un tată. Un tată cu care mă uităm la meciuri de fotbal. Un tată care petrecera ore la garaj cu alţi vecini vorbind şi glumind între ei, acolo nu era comunism, un tată pe care nu îl interesa ce note iau, “înveţi pentru tine, nu pentru mine,” un tată care într-o zi m-a întrebat dacă vreau să citesc versiunea pe bune, necenzurată a Moromeţilor. Am vrut. (Se uită la ceas) Mă grăbesc. Trebuie să plec. Tata mereu îmi zicea, “Nu trenul te aşteaptă pe tine, ci invers. Ai înţeles?”

Începe să se mişte. În fundal vedem scris “Camera de aşteptare” pentru că părinţii pierduţi sunt mereu aşteptaţi să (re)vină.

[1] Aceasta este o variabilă care se schimbă în funcţie de locul unde este prezentat show-ul.

[2] Tot ce este marcat în bold font va implica o proiecţie. Ritmul poveştii nu este alterat. Ce este în proiecţie este exclusiv pentru cei din sală. Ea îşi ştie istoria. Hemulth, hm, e nume românesc? Nu, nu sună deloc. Ei, şi?! Onomastica chiar nu se interesează în comunism.

[3] https://www.youtube.com/watch?v=tlKeAHGuwfg

[4] Când tata îmi spunea că sunt baiatul lui era aşa de tare. Nu realizam diferenţele de gen atunci. Sunt importante, nu zic nu, numai că de multe ori se face zgomot pe lângă ele fără a se schimba ceva. Când tata îmi zicea că sunt baiatul lui, fără să ştie, mă făcea să mă simt mai puternică.

[5] https://www.youtube.com/watch?v=xntDto5TX10

[6] https://www.youtube.com/watch?v=QHsgYBL-6Rw

[7] Cât am crescut nu am auzit o singură dată cuvântul depresie. Când trăieşti în totalitarism, minciuna e altă formă de manipulare.