A trecut deja un an de când nu mai e printre noi cel care gătea cartofi prăjiţi cu Gheorghe Dinică înainte de cursurile de la facultate. Actorul Marin Moraru, mai mereu serios acasă, a trăit 79 de ani, dintre care peste 50 pentru personajele interpretate în spectacole de teatru şi în filme, multe de comedie. În ultima vreme nu şi-a mai găsit locul pe scenă sau în faţa camerelor de filmat, aşa că a refuzat să mai joace.

Dacă nu l-aţi privit pe actorul Marin Moraru pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti sau pe cea a Teatrului de Comedie, l-aţi urmărit, fără îndoială, în scheciurile difuzate la televizor. Vă amintiţi de „Varvara şi doctorul“, în care a jucat cu Draga Olteanu Matei? De „Un film profund realist“, cu el şi Octavian Cotescu? Dar de „Aspirina şi piramidonul“, când îl zăpăceşte de cap pe Marian Hudac, în rolul medicului, pentru că nu ştie în ce ordine să ia pastilele? Intonaţia şi mimica lui Marin Moraru sunt de neuitat: „Domnule doctor, ştiţi, m-am gândit: n-ar fi mai bine să le iau pe amândouă deodată?“. „Ia-le pe amândouă deodată.“ „Da, dar numai să pot.“ „O să poţi.“ „Nu cred, ştiţi, eu am gâtul foarte mic. Şi mai e şi omuleţul.“ „Ce-i cu omuleţul?“ „Mi-e frică să nu-l înghit.“ Râdeţi, dumneavoastră, râdeţi, dar să ştiţi că, atunci când pleca de pe scenă sau din faţa camerelor de filmat, Marin Moraru îşi lăsa voioşia în urmă. Odată ce s-a maturizat, şi-a pierdut veselia obişnuită din copilărie.

„Pufuri de nea“

La şcoală, Marin Moraru era Marinuş şi nici mai târziu n-au ezitat prietenii şi colegii de facultate sau de scenă să-l strige astfel. S-a năsut pe 31 ianuarie 1937, o zi care nu i s-a părut deosebită până când a citit „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian şi-a descoperit în paginile lui că în anul respectiv, fix în acea zi, ningea la Sinaia „cu fulgi mari cât vrabia“. Pentru el a fost o adevărată revelaţie, iar în cartea „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul a povestit: „Această personificare a zilei mele de naştere mi s-a întipărit în minte şi ori de câte ori mă gândesc la ea văd pufuri mari de nea căzând din cer“. 

În primii ani de viaţă a locuit în Rahova, în Bucureşti, o zonă săracă cu puzderie de case mici, unde oamenii

văruiau conştiincioşi pietrele din care se construiau rondurile din jurul copacilor. A crescut într-o familie cu două surori şi mama lor era casnică, iar tatăl vopsitor de vagoane, angajat la CFR. Marin Moraru a învăţat să vorbească şi să scrie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când veştile proaste se ţineau lanţ: unchiul lui a murit pe front, la fel şi rude de-ale vecinilor şi prietenilor. Pe lângă toate astea, vedea că ai lui şi alţii trăiau în sărăcie. Deşi auzea o mulţime de lucruri despre „acest eveniment catastrofal pentru omenire“, tragediile, mai povestea el, parcă nu-l atingeau, căci era prea mic şi nu le înţelegea. 

(În spectacolul „Ocolul pământului în 80 de zile“ Foto: Teatrul Mic)

Cum să furi fructele vecinilor

Cum se mai întâmpla pe vremuri, n-a studiat într-o singură şcoală – după clasa a IV-a, a urmat-o pe a V-a la Liceul „Mihai Eminescu“, iar pe a VI-a a terminat-o la Liceul „Matei Basarab“. Apoi, părinţii lui s-au despărţit, iar el a rămas cu tatăl. Atunci locuiau deja aproape de Atelierele CFR Griviţa, într-un cartier muncitoresc cu case din chirpici şi cărămidă, iar într-a VII-a,  a învăţat în zonă, la Liceul „Aurel Vlaicu“. Erau perioadele în care o zbughea de-acasă la Lacul Herăstrău, câteva străzi mai încolo, îmbrăcat numai cu slip. „Mă aruncam în apă, înotam după pofta inimii şi apoi plecam spre casă în slip, prin pădurice, fără nicio problemă“. Cele mai mari bucurii, de care îşi amintea şi după zeci de ani la emisiuni sau în volumul de memorii, au fost jocurile copilăriei. „Hoţoaica“ ocupa mai mereu primul loc pe podiumul distracţiilor. „Era o trestie lungă de patru, cinci metri despicată la capăt, iar în crăpătura aceea intra la fix un fruct, de pildă o cireaşă sau o caisă. Te duceai cât mai aproape de pom, potriveai fructul, îl luai, de fapt îl furai, mâncai, mai luai unul şi tot aşa până te săturai. Iar fructul ăla furat avea un gust extraordinar! Fireşte, furam din pomul vecinilor“. Un alt moment vrednic de ţinut minte a fost când tătăl lui a improvizat o trotinetă cu rulmenţi chiar în curte, iar de atunci a avut cu ce să se plimbe. 

Muncă la CFR, cu Politehnică şi teatru

Marinuş şi-a petrecut adolescenţa la Şcoala Medie Tehnică de Construcţii Căi Ferate de pe Calea Victoriei, peste drum de Biblioteca Academiei. „Acolo îmi făceam lecţiile. După ce le terminam mă relaxam citind ziare vechi“, a relatat în cartea de memorii. Nici tatăl lui, nici el nu se gândiseră la altă opţiune educaţională, însă pe băncile acelei şcoli a învăţat meserie: cum să întreţină calea ferată şi să monteze un macaz, de pildă. Chiar în acei ani, regizorul Mihai Dimiu, ca toţi studenţii de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, trebuia să ia sub aripă o echipă de amatori de teatru. A ajuns la şcoala lor şi a lucrat şi cu Marin Moraru, dar atunci viitorul actor nu se gândea la o asemenea carieră.  

După absolvirea şcolii tehnice, a primit repartiţie la Braşov şi a stat acolo cam un an. A fost un fel de asistent al

picherului de linie, al celui care avea în subordine o echipă de întreţinere a căii ferate. Dormeau câte 20 de muncitori într-o cameră, dar lui nu-i păsa, căci îşi dorea să devină aviator şi numai la asta se gândea. Pentru că era prea pipernicit, n-a reuşit să-şi împlinească visul. Apoi s-a întors la Bucureşti pe un post de agent tehnic de căi ferate la Griviţa Roşie, adică, printre altele, avea grijă să ajungă materialul de la forjă la strungărie. A revenit în oraşul de baştină şi cu dorinţa de a termina o facultate, aşa că a început să frecventeze cursurile de pregătire de la Politehnică. Într-o zi, însă, a auzit la radio că se face pregătire şi la Teatru şi n-a stat pe gânduri. „Fugeam de la cursurile de la Politehnică la teatru. Se întâmpla în zilele de duminică“. A dat examen în faţa unei comisii alcătuite din Marcel Anghelescu, Radu Beligan şi Ion Finteşteanu şi a căzut sub linie. I-au permis, totuşi, să participe la lecţii fără să primească note şi anul următor a dat din nou examen de admitere. Atunci l-au primit şi l-au trecut direct în anul II. 

(Pe scenă, în „Romulus cel Mare“ Foto: TNB)

Arestarea studenţilor 

„Eu şi Gheorghe Dinică am fost nedespărţiţi“, povestea Marin Moraru. L-a cunoscut înainte de facultate, pe când juca la Casa de Cultură a Studenţilor şi, după aceea, au ajuns în aceeaşi clasă, a Dinei Cocea, la Institutul de Artă Teatrală. La prânz, înainte de cursurile de actorie, dădeau o fugă acasă la Marinuş să pregătească cartofi prăjiţi cu ouă, care le ţineau de foame până seara, la 20.00. „Patru ani, cât am fost studenţi, am mâncat aceeaşi mâncare şi am fumat aceleaşi ţigări“, îşi amintea el. Apoi au şi jucat împreună o vreme la celebrul Studio Casandra. Amândoi fuseseră apropiaţi de Ion Cojar, asistentul Dinei Cocea şi pedagogul care le-a „injectat această meserie în vene“. Datorită acestuia, Marin Moraru a reuşit să înţeleagă şi să-şi descopere relaţia cu lumea. Studenţia lui a ţinut din 1957 până în 1961, într-o perioadă cu multe nelinişti politice, dar la care nu era atent, căci se concentra asupra sferei teatrului. Cu toate astea, actorul a păstrat o amintire puternică. „În 1956, după evenimentele din Ungaria, s-a ţinut o mare şedinţă la Casa de Cultură a Studenţilor – Preoteasa – în urma căreia mulţi au fost arestaţi, alţii au fost îndepărtaţi din Institut“, a scris actorul. „Unii au fost trimişi un an la minerit, iar după un an au fost reprimiţi, alţii nu s-au mai întors niciodată la Institut“. Iar cei care au revenit n-au povestit despre munca în mină. 

„Am şi vomitat, dar am continuat să repetăm“

Marin Moraru muncea din greu încă din studenţie, când obişnuia să stea în culise ore în şir şi să urmărească repetiţiile colegilor, căci aşa învăţa cel mai mult – i-a povestit actriţa Olga Tudorache realizatoarei TV Eugenia Vodă, care l-a provocat cu această anecdotă pe actor, invitat la emisiunea „Profesioniştii“. Se gândea că trebuia să fure meserie şi ştia că facultatea nu-i oferea talentul, ci numai o bibliotecă cu cărţile necesare, iar restul depindea de el. Ţinea să vadă cum lucrează colegii lui, ca să ştie pe unde se plasa el, altminteri ar fi riscat să se considere Dumnezeu. Şi totuşi nu şi-a dorit niciodată să joace un anumit rol, iar dacă regizorul David Esrig nu s-ar fi ţinut de capul lui nici nu s-ar fi gândit la Caliban din „Furtuna“ lui Shakespeare, de pildă. Aproape un an şi jumătate au durat repetiţiile pentru piesa pusă în scenă de Esrig. „Dacă spectacolul acela nu ar fi fost interzis, ar fi devenit unul dintre cele mai mari spectacole ale teatrului românesc“, scria Marin Moraru. „Şi acum, după 40 de ani, când îmi aduc aminte, îmi vine să plâng pentru munca depusă“. 

Şi-a luat diploma de absolvire cu rolul Agamiţă Dandanache în spectacolul „O scrisoare pierdută“ şi, cum a terminat facultatea, a fost repartizat la Teatrul Tineretului, actualul Teatru Mic. A rămas puţin şi de-acolo a plecat la Teatrul de Copii – conducerea instituţiei i-a spus iniţial că actorii vor juca în spectacole pentru copii ziua, iar seara vor urca pe scenă pentru adulţi, însă cele pentru oameni mari n-au mai avut loc.

„Dacă tot ne plătesc prost, hai să muncim bine“

La vreo cinci ani după încheierea studiilor, Marin Moraru făcea deja parte din distribuţia unor

spectacole impresionante din Bucureştiul anilor ’60. La Teatrul Bulandra l-a interpretat pe Crăcănel în „D-ale Carnavalului“, regizat de Lucian Pintilie, alături de o echipă de actori în care mai erau, printre alţii, Toma Caragiu, Grigore Vasiliu Birlic, Gina Patrichi şi Octavian Cotescu. Peste doi ani, în 1968, pe scena aceluiaşi teatru, actorii din „Nepotul lui Rameau“ – Marin Moraru şi Gheorghe Dinică – au minunat spectactorii. Dar şi cât au muncit împreună cu regizorul David Esrig! Dimineaţă făceau mişcare la bară cu profesoara de balet, apoi aveau repetiţii, plus, uneori alte spectacole, iar după 23.00 repetau pentru acest spectacol. „Făceam repetiţiile în magazia de decoruri a Teatrului de Comedie până târziu în noapte, ne prindea ora patru dimineaţa. Ne aduseseră oglinzile din decor şi ne era destul de greu să ne acomodăm cu ele; dacă lucrezi mult timp într-o cameră cu oglinzi, ai o senzaţie de ameţeală cumplită din cauza faptului că fuge imaginea. A fost îngrozitor, am şi vomitat, dar am continuat să repetăm“, a scris Marin Moraru. (Foto: TNB)

Cum s-au întâlnit David Esrig şi Marin Moraru? Regizorul a povestit pentru „Adevărul“ că l-a cunoscut pe Marinuş datorită lui Gheorghe Dinică. Îl adusese pe acesta la Teatrul de Comedie, condus de Radu Beligan, şi tânărul actor i-a propus la un moment dat să-i găsească un rost acolo şi lui Marin Morau, fost coleg de facultate şi prieten. „Făceam în acea vreme aranjamente cu portarii, i-am dat unuia vreo 20 de lei să ne lase noaptea în teatru. Îl sunam pe Marinuş, în miez de noapte: «Eşti somnoros?», «Nu, nu sînt!». Şi veneam împreună, cu Gigi şi cu alţii din echipă, să lucrăm şi noaptea. Însă aceşti actori nu se cruţau deloc. Am lansat în acea perioadă un dicton: «Dacă tot ne plătesc prost, hai să muncim bine!»“. 

Aşadar, unul dintre cele mai semnificative momente din viaţa lui Marin Morau, cum a mai declarat şi el, a fost întâlnirea cu David Esrig, care l-a împins de la spate să joace şi să joace. Aşa a ajuns în „Nepotul lui Rameau“, pe care mulţi ani mai târziu l-a numit „cel mai mare succes“. Era însă cât pe-aci să nu-l accepte. După ce a citit textul cu replicile personajelor de la Esrig, Marin Moraru i-a răspuns regizorulu că nu poate să facă asta şi l-a îndemnat să-l caute pe George Constantin. Abia când şi-a cunoscut mai bine personajul, pe domnul Diderot, şi-a dat seama că aveau acelaşi temperament: era un om profund şi perfecţionist. Într-un interviu, de asemenea pentru „Adevărul“, actorul a povestit cum, pentru construirea acestui personaj, a exersat vorbitul cu creionul în gură. „Diderot era aceeaşi fire ca şi mine şi îşi propunea să vorbească răspicat, dar calm“. Apoi, şi-a dorit să reuşească să-l joace pe Diderot cu aceeaşi ardoare cu care şi-a dorit ulterior să se lase de fumat. După ce s-a păcălit că renunţă la ţigări încet, încet, a zis într-o zi: „Nu mai fumez!“. Zis şi făcut. 

„Lumea este tentată să te judece dacă joci în telenovele“

Mohamed din telenovela „Iubire şi onoare“ Foto: ProTV

Nu doar Gheorghe Dinică i-a fost un prieten apropiat, ci şi actorii Mircea Albulescu şi Amza Pellea. Ei doi şi Marinuş săreau din pat la 3.00 noaptea ca să plece la Dunăre la pescuit, iar acolo aşteptau în tăcere să vină crapul ăla mare şi să spargă bambina, cerculeţul de plastic de pe firul undiţei. Dar în ultimii ani, viaţa personală a lui Marin Moraru nu mai era aşa de plină în afara scenei şi a platoului de filmare. Doar citea ziare şi cărţi – „Un veac de singurătate“ a fost unul dintre cele mai dragi romane – se mai uita la televizor sau la filme pe DVD şi îşi făcea cumpărăturile pentru casă. A locuit 52 de ani cu Lucia Moraru, soţia lui, muzicolog de profesie, pe care a zărit-o prima oară într-o vacanţă de iarnă din timpul studenţiei. S-au îndrăgostit şi, în cele din urmă, s-au căsătorit pe 29 februarie 1964, decizie care le-a creat apoi un context numai bun să glumească: „sărbătorim o dată la patru ani“. S-au bucurat unul de altul, deşi timpul profesional le încâlcea uneori momentele în care şi-ar fi dorit să fie împreună. Şi în ciuda acestui du-te-vin-o de zi cu zi, au crescut doi motani albi cu pete negre: Frac 1 şi Frac 2.  

Pe scenă în locul lui Toma Caragiu 

În cei 79 de ani, Marin Moraru a strâns o grămadă de amintiri. De exemplu, cum l-a întrebat Octavian Cotescu, în 1974, dacă nu vrea să predea actorie. Nu se gândise până atunci, dar a fost de acord şi, după aceea, s-a pregătit pentru a fi un profesor cât mai bun pentru studenţii lui: a citit zeci de cărţi, le-a cerut sfaturi altor profesori şi a conspectat cursuri de actorie. Şase ani a lucrat cu studenţii, printre ei Marian Râlea, Marcel Iureş şi Mariana Buruiană. Şase ani în care i-a apreciat şi s-a simţit, la rândul lui, apreciat. Se înţelegeau bine cu toate că le mai dădea şi note mici, adică 8 în loc de 9 sau 10, „nu pentru că eram eu al naibii, ci pentru că realmente existau părţi din examene unde ei nu se descurcau corespunzător, unde din cauza emoţiilor, a faptului că nu erau suficient de conştienţi de rolul pe care trebuiau să-l facă, se pierdeau“, a explicat în volumul de memorii. N-a uitat, însă, emoţiile care îl cuprindeau şi pe el pe scenă, în special în primii ani de activitate. De pildă, i se făcea uneori frică să iasă în faţa publicului din cauza lipsei de încredere. Fireşte, a ţinut minte toată viaţa că, după ce a jucat în spectacolul „Doi tineri din Verona“ în primul an de facultate, a descoperit cum e să primeşti aplauze. Sau cum, în urma cutremurului din 1977, l-au chemat la Teatrul Bulandra să-l înlocuiesc în „Elisabeta a III-a“ pe Toma Caragiu, care îşi pierduse viaţa – un moment dificil pentru Moraru, de altfel. 

Cu Gheorghe Dinică, în „Tache, Ianke şi Cadîr“ Foto: TNB

Pentru că prefera să aibă un răgaz când îşi construia personajele, abia-abia şi-a luat inima în dinţi pentru filmări în direct. Îi displăceau. „Înainte de a-mi face rolul şi de a şti replicile, trebuia să ştiu foarte bine pe unde intru, pe unde ies, trebuia să fug de la o cameră la alta, să le ştiu locul, pentru că o replică o dădeam la camera trei şi între timp ajungeam la camera unu, unde dădeam finalul replicii“. Şi după ce îşi încheia rolul, a povestit la emisiunea „Profesioniştii“, uita tot.

„Când mă văd pe ecran, mă doare stomacul“

Marin Moraru a jucat atât în anii comunismului, cât şi în anii democraţiei. Înainte de Revoluţie simţea permanent că actorul nu putea să treacă peste cuvântul Partidului şi că trăia de pe o zi pe alta, căci turneele costau o căruţă de bani şi diurna nu-i ajungea nici să plătească micul-dejun. După Revoluţie, l-au năpădit alte dezamăgiri: că actorii nu sunt la fel de dedicaţi ca cei din generaţia lui şi că spectacolele de teatru nu sunt la fel de profunde ca cele de odinioară.  

În mai 2015, Marin Moraru a obţinut Premiul de Excelenţă la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) şi în timpul unei dezbateri ulterioare la TIFF Lounge, actorul a povestit cu umorul specific: „Atunci când mă văd pe ecran, mă doare stomacul, pentru că îmi dau seama că n-am făcut ce trebuia. Aş fi putut face mai mult, dar aşa a fost să fie. Zgârietura pe peliculă rămâne, nu poţi s-o ştergi. La teatru mai ştergi cu următorul spectacol“. La festival a fost proiectat în onoarea lui şi comedia „Operaţiunea Monstrul“ din 1976, în care a jucat cu Octavian Cotescu, Toma Caragiu şi Ovidiu Schumacher. Cum au fost filmările? Obositoare, pentru că munceau pe barcă de la 4.00 la 20.00. Dar Marin Moraru a trecut uşor peste greutăţi, doar avea doi prieteni alături: Cotescu şi Caragiu. În rest, ce să facă? A mâncat peşte zi de zi vreme de-o lună. 

În „Egoistul“, alături de Radu Beligan Foto: TNB

După Revoluţie, Marin Moraru a fost unul dintre actorii care au apreciat scenariile scrise pentru câteva telenovele româneşti şi a acceptat roluri în producţii ca „Iubire şi Onoare“, „Inimă de ţigan“ şi „Regina“, iar în ultimele două a fost coleg de filmări cu prietenul lui Gheorghe Dinică. Din 2007, de la prima apariţie pe postul Acasă TV, l-au mai criticat alţi actori sau oameni din public, dar Marin Moraru nu şi-a schimbat opiniile şi şi-a văzut de treabă. „Lumea este tentată să te judece dacă joci în telenovele. Depinde însă despre ce fel de telenovelă este vorba şi ţine mult de tipul de scriitură“.  

INTERVIU Alexa Visarion, regizor şi scenarist: „Marin Moraru era el însuşi o creaţie. Dacă ar fi avut părul ondulat, cum ar fi fost?“

Foto: Arhiva personală 

Alexa Visarion (70 de ani), regizor şi scenarist de teatru şi film, a observat, de-a lungul anilor, cum actorul Marin Moraru s-a dăruit profesiei şi cum, în pofida nostalgiilor, nu şi-a pierdut elanul nici în timpul interpretării artistice, nici la întâlnirile cu prietenii şi colegii de breaslă. 

„Weekend Adevărul“: Domnule Alexa Visarion, când l-aţi cunoscut pe actorul Marin Moraru?

Alexa Visarion: Când eram student şi l-am văzut în capodoperele teatrale în care juca: „Troilus şi Cresida“ de Shakespeare, în regia lui David Esrig, în „Nepotul lui Rameau“, de asemenea în regia lui Esrig, dar şi în celelalte spectacole făcute de Esrig la Teatrul de Comedie: „Umbra“ şi „Capul de răţoi“. Marin Moraru şi Gheorge Dinică au fost nucleul unei echipe de creaţie „number one“, cum s-ar spune astăzi, din care mai făceau parte regizorul David Esrig şi scenograful Ion Popescu-Udrişte. L-am văzut apoi într-un spectacol excelent: „D-ale carnavalului“, în care Lucian Pintilie făcuse o distribuţie care îi cuprindea pe Marin Moraru, Toma Caragiu, Gina Patrichi şi Ştefan Bănică Seniorul. 

Cum era Marin Moraru pe scenă?

Vreau să vă spun că Marin Moraru crea seducţie în tot ce făcea. Un mare actor transmite ceva ce nu poate fi explicat şi aşa se întâmpla şi în cazul lui. Într-un climat în care erau actori excelenţi ca Amza Pellea şi Dumitru Furdui, existau cinci mari actori unicat: Toma Caragiu, George Constantin, Victor Rebengiuc, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. Marin Moraru era o personalitate complexă şi din punct de vedere al pregătirii intelectuale: un artist profund, cu o educaţie adâncă. N-am avut şansa să lucrez cu el, dar l-am invitat de două ori la radio şi nu mai voia să lucreze la teatrul radiofonic pentru că avusese un anumit tip de ruptură, din alt punct de vedere decât cel artistic. Nu l-am întrebat detalii.   

La TIFF, cu Lucia Moraru, soţia lui 

„N-a jucat marile roluri“

V-aţi dorit să-l distribuiţi în spectacole de-ale dumneavoastră?

De mai multe ori. Am vrut să-l distribui cu Ştefan Iordache în „Noaptea bufonilor“, dar n-au coincis programele lor şi am mai vrut să fac cu Marin Moraru un spectacol pe un text de Eugen O’Neill, „Anna Christie“, în care să-l joace pe tatăl ei. Nici atunci nu a fost timp. Repeta cu David Esrig o perioadă mai îndelungată, de exemplu şase luni sau un an. Esrig a deschis în Marin Moraru acea capacitate plurală de interpretare – într-un spectacol oprit în România, „Furtuna“ lui Shakespeare, Marin Moraru nu juca ce am fi distribuit unii dintre noi la prima sugestie a textului, Stephano sau Trinculo, ci Caliban. Când am scris despre el un articol în revista „Teatrul azi“ (n.r. – cofinanţată de UNITER), m-a interesat faptul că atunci când Marin Moraru era în plină glorie, din diferite motive, unele fiind legate de repertoriul teatrelor şi de programul regizorilor, el n-a jucat, totuşi, marile roluri. Şi, din păcate, generaţia tânără l-a prins în nişte roluri obişnuite. L-aţi apucat ca actor comic care crea roluri pe înţelesul tuturor. Nu asta era adevărata lui identitate. Cine l-a văzut interpretându-l pe Diderot şi-ar fi dat seama că ne aflăm în faţa unui actor de excepţie nu pentru că avea meseria pusă la punct, ci pentru că avea o anvergură a interpretării care trimitea la gândire. Cred că el putea să joace numeroase roluri diferite: Shylock, în „Neguţătorul din Veneţia“, primarul din „Revizorul“ lui Gogol, Jacques Melancolicul din „Cum vă place“ de Shakespeare şi orice rol din Caragiale. Cei care vin la universităţi au talent, dar devin studenţi pentru a învăţa să devină artişti. Şi pentru a putea regla foarte bine în expresie gândul şi forma, pentru că există o formă teatrală. Marin Moraru era el însuşi o creaţie când îl priveai. Dacă ar fi avut părul ondulat, cum ar fi fost? Bogăţia venea şi din faptul că arăta aşa şi că vorbea într-un anumit fel. Marii actori nu vorbesc corect, ci expresiv. 

În 1977, cu Coca Andronescu, în spectacolul „Gaiţele“ Foto: TNB

Le daţi sfaturi studenţilor sau îi îndemnaţi să muncească mai mult?

Le mai spun studenţilor: „Dragii mei, dacă un profesor e foarte bun, îl iubiţi, dar, dacă nu e foarte bun, trebuie să înţelegeţi de la el ce nu trebuie făcut. Dar luaţi-vă şi un alt profesor: Vă place un mare actor? Vedeţi de zece ori un film cu el. Dacă Eminescu era în stare să-şi creeze un dicţionar de rime, dumneavoastră trebuie să aveţi un portofoliu de reacţii şi mijloace privind varietatea râsului, a plânsului, a tăcerii, a aşteptării“.  

Tânăr şi după 75 de ani 

L-aţi cunoscut pe Marin Moraru şi în afara scenei.

Marin Moraru era un om foarte serios şi un soţ extraordinar, cu o căsnicie unică. El şi soţia s-au cunoscut în studenţie şi au creat o legătură în care inspiraţia era şi familia. Ne-am văzut câţiva ani la rând la sărbătorirea ProTV-ului şi m-a impresionat de fiecare dată tinereţea lui din privire. N-am simţit că a îmbătrânit, era întotdeauna la fel. Trăise mult şi intens, ajunsese cu greu în actorie, în sensul că era perioada în care actorii se alegeau, într-un fel, fizic: să joace un june-prim, de exemplu. A avut o intuiţie fantastică doamna Dina Cocea, care l-a văzut într-un spectacol de amatori şi care a zis că trebuie să vină în şcoală. Tot ea a intervenit ca să poată să audieze cursurile. Îmi aduc aminte ultima întâlnire cu Marin Moraru, la Hotelul Marshal, când a împlinit Albulescu 80 de ani. Dinică plecase dintre noi deja, dar erau Marin Moraru, Ilinca Tomoroveanu şi Albulescu bineînţeles. Marin Moraru a observat că erau şi mulţi medici şi a întrebat cu un umor fin şi caustic: „Medicii au venit să vadă dacă ne ridicăm bine de la masă? Sau trebuie să luăm şi medicamentele?“.