De ce ne doare rasismul la UNATC? Nu rasismul doare, ci reforma

Florin Zamfirescu, actor, profesor universitar şi fost rector: „După atîta murdărie aruncată parcă «la comandă» asupra coregrafului si profesorului Sergiu Anghel, îi răsfoiesc si eu postările de pe Facebook... Îmi exprim încă odată respectul, nu numai pentru un maestru intrat definitiv in istoria scenei şi şcolii româneşti, ci si pentru un cetăţean implicat dureros in destinul lumii în care trăim”.

„Selecţiile domniei sale, care nu ocolesc nici una dintre relele care ne înconjoara, nu permit nimănui, oricît de rău intenţionat ar fi, sa tragă concluzii triviale, pseudo-intelectuale etc.“

Sergiu Anghel, coregraf, profesor universitar, preşedinte de Senat universitar: „Retragerea cetateniei! Imediat! La fel, tuturor tziganilor platiti de cercuri ostile Romaniei care accepta sa functioneze ca agenti de imagine in vederea discreditarii romanilor ca popor european. Arestati-l la aeroport cu prima ocazie! Unde sunteti domnilor de la Oficina (sic) pentru Combaterea Discriminarii?“.

Florin Zamfirescu, atrăgînd atenţia asupra superfamiliarelor „agenturi străine“ care ghidează criticile la adresa Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică: „Iar dacă exista cîţiva postaci zăpăciţi care acţionează sub imperiul unor «interese» externe sau interne (uneori chiar interioare), trist este faptul ca aceştia îşi găsesc susţinători“.

Interesul public pentru o universitate publică

Aşadar, să vorbim despre „interesele“ interne şi externe. După aproape două luni de discuţii în diverse contexte (de la presa de tot felul la bloguri şi Facebook) pe tema, întîi, a viitorului revistei Film Menu şi a suspendării decanului de la Facultatea de Film, ulterior pe tema autoritarismului manifestat public al regizorului Laurenţiu Damian, apoi pe cea a rasismelor manifestate public de diverşi profesori, în paralel şi artişti „cu operă“, apoi pe subiectul lipsei de coerenţă între principiile susţinute de unii profesori în afara şcolii şi atitudinea faţă de ceea ce se întîmplă în şcoala însăşi, situaţia de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti începe să semene cu un bufet suedez: fiecare alege ce-i place sau ce-l interesează şi din fiecare combinaţie iese un mic dejun cu specific propriu. Şi toată lumea are dreptate (sau aproape…).

Întîi de toate, există o dimensiune internă a chestiunii: toate aceste discuţii au pornit şi sînt alimentate de o dorinţă de schimbare venită din interiorul şcolii publice bucureştene de teatru şi film – previzibil, o mulţime de detalii sînt absconse sau irelevante pentru „publicul larg“, însă asta nu le face mai puţin importante pentru cei vizaţi direct de felul în care se desfăşoară procesul educaţional la UNATC. Apoi, există o dimensiune publică – mult mai acut publică decît dacă dovezile falimentului didactic şi moral ar fi vizat oricare altă universitate din România (în care unele lucruri reproşate UNATC se regăsesc cvasi-identic), fiindcă şcoala de teatru „produce“ profesionişti în meserii cu maximă vizibilitate şi cu impact public major, care ajung să „ne reprezinte cu succes în străinătate“, atunci cînd respectivii profesionişti nu sînt chemaţi să primească aplauzele a mii de spectatori autohtoni. Motiv pentru care şi pare atît de imbecilă „observaţia“ că „Măcar UNATC n-are ce mare lucru să strice“, aparţinîndu-i unui cetăţean care, altminteri, apără, în viaţa de zi cu zi, valorile democraţiei ş.a.m.d. şi pe care să fie atît de pătruns de propriul adevăr îl recomandă, vorba personajului din B.D. la munte şi la mare, „vocea şi talentul“ lui.

Şi pentru că această dimensiune publică există şi e importantă, ea merită şi aprofundată. Acelaşi cetăţean cu voce şi talent vede în dezbaterea din jurul UNATC o „luptă“ între „Dan Puric-işti şi neomarxişti“, cu o nuanţă suplimentară, adusă de alţi comentatori, de „dă-te tu să mă pun eu“ între tineri şi bătrîni. Or, ideea e că Dan Puric nu predă la UNATC – ca urmare, opiniile lui despre lume, viaţă şi poporul român nu sînt supuse unui cod de comportament specific mediilor formatoare (că de-aia ne ultragiem cînd o învăţătoare îşi jigneşte elevii, dar nu-l tîrîm prin tribunale pe Mircea Badea) –, iar inadecvarea comportamentală a unor profesori, care se simt atît de de neatins încît afişează public atitudini condamnabile, legal şi moral, în cazul oricui altcuiva cu funcţii publice n-are legătură nici cu neomarxismul, nici cu numita corectitudine politică.

Internaţionalizare versus privilegii de castă

Impunitatea totală pe care o resimt profesori precum Sergiu Anghel, Florin Zamfirescu, Doru Ana sau colegi mai tineri ai lor cînd proferează şi/sau susţin public şi insistent afirmaţii asumat rasiste, xenofobe, antisemite, homofobe intră într-o relaţie extrem de ciudată cu agenda la fel de publică a UNATC – unde, de pildă, există de ani de zile locuri bugetate rezervate studenţilor romi şi unde rectorul susţine activ dorinţa de „internaţionalizare“ a Universităţii (ca s-o citez pe artista moldoveancă Nicoleta Esinencu, „Noi vrem în UE aşa naţionalişti, xenofobi, antisemiţi şi ortodocşi cum sîntem“). Şi intră într-un raport încă şi mai periculos cu rolul de „conştiinţă politică a poporului“ pe care şi-l asumă artiştii, dispuşi, uneori, să-şi declare făţiş preferinţele partinice şi să ghideze electoral cetăţenii. Un rol pe care aceşti artişti, inclusiv cei pomeniţi mai sus, cred că au fost chemaţi să-l joace, conform unei imagini a „creatorului“, construită în timpul comunismului, ca echivalent cultural al preotului, hărăzit cu inspiraţie divină şi în relaţie privilegiată cu Adevărul.

Cuvîntul esenţial în această poveste este tocmai acesta – privilegii. Criticile la adresa UNATC nu vizează vîrsta unora dintre profesori, ci felul netransparent, autoritarist şi arogant în care reprezentanţii universităţii păstoresc o criză a educaţiei vocaţionale pe care o oferă, în dorinţa de a-şi conserva nişte privilegii ce nu au nimic de-a face cu talentele lor scenice, adeseori indubitabile. Discuţia publică nu e doar că, formaţi, de la 18-19 ani, de astfel de profesori, studenţii au mari şanse să devină danpuricii înfieraţi de cetăţeanul cu talent deja pomenit, împărtăşind viziunea lor retrogradă şi îngălată despre Ceilalţi celor 30% din populaţia României care se duc curent la teatru şi procentului similar de privitori la filme.

Bologna, tinerii şi bătrînii

Problema e şi că, de pildă, UNATC a acceptat, în urmă cu zece ani, trecerea la sistemul universitar de licenţă de trei ani (sistemul Bologna), fără să reformeze cu adevărat sistemul de masterat şi doar înmulţind proporţional şi numărul de studenţi, şi pe cel de profesori – dînd o pîine unei armate de asistenţi şi profesori (90% din bugetul UNATC se duce pe salarii, cu toate că ceea ce produc studenţii acolo nu sînt, ca la Litere, eseuri şi referate) şi condamnînd la şomaj zeci de studenţi pe an (sînt minim 46 de absolvenţi de Actorie pe an; în fiecare an). Problema e şi că, în prezent, planificînd experimente revoluţionare cu formarea pluridisciplinară a studenţilor (care, deşi, de pildă, la Regie de teatru n-au timp în trei ani să facă Shakespeare, ar trebui să iasă din UNATC, în aceiaşi trei ani, ştiind şi teatru, şi televiziune, şi film, şi să facă fripturi, şi să asambleze biciclete, dar Doamne fereşte!, nu să citească un contract de drepturi de autor), conducerea UNATC întreţine un sistem de producţie de absolvenţi fără acoperire pe piaţa muncii şi nu face nimic pentru a le dezvolta propriilor studenţi minime aptitudini de adaptare, la fel cum nu se implică deloc în respectiva piaţă a muncii, cea a producţiei de teatru şi film, de care, în schimb, beneficiază în mod constant. Şi nu doar absolvenţi mult prea mulţi pentru cît se lucrează în teatrele de stat, pentru o scenă independentă (care are atît de puţini bani, încît e un fel de etern casting neplătit, pentru actori/eternă joacă în propria sufragerie, pentru regizori) sau pentru cîte filme se fac în România, ci şi insuficient pregătiţi şi nevoiţi să se formeze la „locul de muncă“, spre disperarea regizorilor „maturi“.

Problema e că UNATC scoate posturi la concurs în funcţie nu de nevoile studenţilor, ci de calificările şi doleanţele celor pe care vrea să-i angajeze, că tolerează exploatarea în beneficiu strict personal a unui monopol de piaţă (mai ales la film), prin meditaţii pe care doar profesorii UNATC, cei care-i vor şi evalua ulterior pe candidaţi, le pot da, şi că se face că nimic nu s-a schimbat, în artele performative, în ultimii 15 ani. Problema e că UNATC, prin această conducere a ei, refuză să facă din propriii studenţi şi absolvenţi şi din mediul artistic un partener de dialog… social.

E foarte, foarte simplu să reduci toată această discuţie la vechile scheme nouăzeciste, cu „răii“ şi „(neo)comuniştii“ (tineri, de astă dată) şi „bunii“ care privesc de la distanţă şi constată senin că ei sînt prea buni pentru lumea asta, cu „tinerii“ care nu mai au răbdare şi „bătrînii“ cărora nu li se recunosc meritele. Avantajul acestor scheme e că sînt familiare, uşor de recunoscut, te simţi bine în ele. Doar că te uiţi la cei care susţin „nevoia de tineri“ – exact conducerea UNATC, în cazul dat –, le priveşti pe urmă reacţiile publice în faţa criticilor, bazate pe „cine eşti tu să vorbeşti“, „aduceţi prejudicii de imagine UNATC-ului“, „sînteţi nişte nerecunoscători" şi alte asemenea şi realizezi că lor chiar le pasă de tineri, însă dintr-un singur punct de vedere: cu cît mai mulţi studenţi, cu atît mai bine pentru UNATC.

Iată-l pe rectorul UNATC, Adrian Titieni, aşteptînd revoluţia tinerilor, şi iată-l şi pe Doru Ana.

Şi tocmai de aceea, aceste discuţii în jurul şcolii bucureştene de teatru şi film trebuie purtate în continuare.