Daniela Nane sau vina de a fi frumoasă

Daniela Nane, la filmările pentru „Spitalul de urgenţă”

În 1999 am scris textul pentru un serial de teatru TV în 12 episoade, „Căsătorie imposibilă“. L-am conceput ca pe o comedie romantică. Protagoniştii ei, Paul şi Marta ajung să se cunoască datorită împrejurării că rămân o noapte sechestraţi într-un lift, blocat între etaje.

La început se detestă, apoi îşi fac confesiuni, apoi se îndrăgostesc unul de celălalt. Fiecare se prezintă altfel decât este în realitate, dar spectatorii ştiu care este adevărul, pentru că din când în când li se oferă secvenţe din viaţa celor doi de după eliberarea din lift.

Textul meu a fost norocos pentru că la realizarea serialului au colaborat oameni de valoare, regizorul Silviu Jicman, operatorul Andrei Pojoni, actorii Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Rodica Mandache, Vladimir Găitan, Horaţiu Mălăele, Ileana Stana Ionescu, Mircea Albulescu, George Mihăiţă şi alţii. În loc să am – în relaţiile cu ei − morgă de scenarist, îmi venea mereu să-i aplaud şi să le cer autografe. În legătură cu o singură actriţă am fost sceptic, Daniela Nane. Era… prea frumoasă! De altfel, şi fusese distribuită în serial într-un rol de vampă. Un asemenea rol nu-ţi cere decât să ai dimensiunile 90−60−90, să-ţi mişti şoldurile provocator şi să îndrepţi spre bărbaţi o privire fascinantă.

În dreapta, un desen de LINU

Trecea cu nota zece fiecare probă

Ce eroare de apreciere! Încă de la primul episod mi-am dat seama că Daniela Nane este în realitate o actriţă lucidă şi subtilă, cultivată, înzestrată cu un talent actoricesc ieşit din comun. Nu trebuia pedepsită la nesfârşit pentru că în 1991 câştigase concursul de Miss România. Doamne, ce ruşine mi-a fost! Noroc că scriam fiecare episod în timp ce era filmat cel dinaintea lui. Am putut astfel să modific, tacit, rolul interpretat de Daniela Nane. Făceam personajul tot mai complex şi imprevizibil şi chiar o supuneam pe Daniela Nane, fără ca ea să ştie, unor… probe dificile, imaginând atitudini şi reacţii greu de jucat de un actor. Iar ea trecea cu nota zece fiecare din aceste probe.

Până la urmă, din această acţiune secretă a mea a avut de câştigat, cred, toată lumea. Oricum, datorită întregii echipe, serialul s-a bucurat de succes: difuzat în 2000, a făcut rating şi a luat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol de teatru TV din acel an.

Un spectacol văzut cu întârziere

Intuiţia mea în legătură cu Daniela Nane s-a confirmat ulterior. Am urmărit de la distanţă evoluţia ei ca artistă şi mi s-a părut demnă de admiraţie. Am văzut cu întârziere, înregistrat pe un DVD, spectacolul realizat în 1995 după romanul „Patul lui Procust“ al lui Camil Petrescu (ce păcat că nu l-am văzut înainte de a lucra la propriul meu serial!). Daniela Nane a jucat inteligent rolul Emiliei, evidenţiind ceea ce putea să-i placă unui poet ca Ladima la o femeie prozaică şi frivolă: spontaneitatea. Ca să-şi înţeleagă deplin personajul, a citit… versurile lui Camil Petrescu!

N-am să enumăr toate piesele de teatru şi filmele în care am văzut-o jucând (nu sunt cronicar de teatru şi nici de film). Dar am observat că îşi lucrează fiecare rol cu seriozitate şi, în acelaşi timp, cu un elan artistic datorită căruia nu se observă efortul investit în construirea personajelor.

Cum l-am contrazis pe Eminescu

Acum câteva zile, printr-o înlănţuire de întâmplări pe care numai viaţa o poate regiza, Daniela Nane m-a vizitat, împreună cu un grup de prieteni ai mei şi ai ei, în casa mea de la ţară. Ce surpriză frumoasă! N-o mai văzusem de cincisprezece ani decât pe ecranul televizorului. Am stat cu toţii într-un chioşc străjuit de cireşi şi de meri până seara târziu. La un moment dat a venit vorba despre poezia Floare albastră a lui Eminescu (eu enumeram termenii rebarbativi – actanţi, diegeză, topos etc. – în care este comentată această poezie în şcoală), când Daniela Nane a început să spună din memorie versurile eminesciene.

Adia vântul, fremăta frunzişul pomilor ca într-un „codru bătut de gânduri”, iar noi ascultam, fermecaţi, vocea nuanţată, fragil-triumfătoare, ca o rugăciune, a artistei care rostea câteva dintre cele mai emoţionante versuri scrise vreodată în limba română. După ultimele două versuri – „Floare-albastră, floare-albastră,/ Totuşi este trist în lume“, – am tăcut cu toţii un timp. Ce dar frumos ne făcuse Daniela Nane!

Pentru prima dată în viaţă, l-am contrazis, în gând, pe Eminescu: „Totuşi, nu e trist în lume“.