Fiecare dintre cei cinci actori din distribuţie, reprezentând cinci naţiuni europene diferite (Germania, Franţa, Anglia, Olanda şi Belgia), a propus câte o situaţie dramatică mai mult ori mai puţin intim legată de istoria ţării sale de provenienţă. De problemele trecute, rezolvate, uitate, amânate, posibil a fi reactivate ale relaţiilor dintre ele. Dar şi de problemele de azi, probleme ce persistă şi care arată cât de iluzoriu poate fi câteodată şi cât de mult mai e până când conceptul de Europă unită să fie validat de realitate.

Din câte am putut deduce, fiecare situaţie a făcut obiectul muncii dintr-o zi anume. S-a construit astfel zilnic câte un minispectacol în care râsul se amestecă cu seriosul cel mai serios din lume. Minispectacolele astfel obţinute au fost asamblate într-un performance care durează aproximativ două ore. Într-un spectacol la fel de surprinzător, la fel de plin de lucruri neaşteptate cum se zice că ar fi Cutia Pandorei. De altfel, la începutul spectacolului fiecare actor îşi face apariţia însoţit de câte o ladă din care scoate câte un obiect reprezentativ pentru ţara pe care o reprezintă. O carte, un disc, o revistă, un tablou. Fiecare evocă câte o personalitate socotită reprezentativă pentru ţara în cauză.  Pentru europenitatea ei. Pentru prioritatea ei într-ale europenismului. Intervin- cum altfel?- mici dispute asupra apartenenţei reale la o anumită ţară a personalităţii evocate. Ca, de pildă, cât de francez sau cât de belgian este Jacques Brel. Disputa iniţială e uneori pe punctul de a depăşi limitele jocului, de a se transforma în conflict în lege, numai că tot jocul previne o eventuală ceartă majoră între participanţi. Sunt şi momente în care jocul dobândeşte forme groteşti ca atunci când fata ce reprezintă Germania poate aspira să scape de reproşurile referitoare la trecutul nazist numai şi numai dacă acceptă să facă cincizeci de ture de teren la pielea goală.

Cei cinci actori joacă un joc asemănător celui cunoscut la noi sub numele Flori, filme, fete sau băieţi. Personajele vorbesc, pălăvrăgesc, dau impresia că o fac strict gratuit, din plictiseală, numai şi numai spre a-şi umple timpul. Ne lasă impresia că că s-au dedat unui exerciţiu ludic cu semnificaţie limitată. Un exerciţiu ce are meritul de a arăta ce buni şi cât de stăpâni pe meserie sunt. Şi chiar sunt. Numai că, aşa după cum spuneam, jocul acesta lasă loc, pe neaşteptate, ţâşnirii seriosului, a problematicului, a reflexivului. Ba chiar şi a unui nimb de îngrijorare. Valoarea montării e dată tocmai de reuşita amestecului dintre ludic şi reflexiv.

Spectacolul e, fără îndoială, o lecţie de actorie. Crash Course Chit Chat e, fără doar şi poate, un spectacol bun care ar fi putut fi însă şi mai bun dacă atunci când a pornit la asamblarea situaţiilor dramatice izolate şi a minispectacolelor derivate din ele, semnatarul conceptului şi al regiei, Sanja Mitrovič, ar fi adoptat o atitudine puţintel mai drastică. Dacă cele două ore de spectacol s-ar fi limitat la o oră şi jumătate maximum. Dacă scenariul şi, implicit, montarea ar fi fost mai strânse. Dacă Sanja Mitrovič şi-ar fi amintit şi ar fi pus în practică celebrul adagio horaţian Est modus in rebus.

Principalul element al decorului gândit de Laurent Liefooghe e o reproducere mărită a binecunoscutului tablou al lui Anton von Werner, Pacea de la Berlin. Picturalul la care aspiră astfel spectacolul e completat de o parodie îngroşată a Cinei cea de taină, parodie jucată în final de cei cinci actori. Parodie cu funcţie de avertisment. Prevenindu-ne că o trădare, o „defecţiune” a atât de fragilei „maşini europene” e oricând posibilă.    

The Stand Up Tell Productions Amsterdam- CRASH COURSE CHIT CHAT de Sanja Mitrovič;

Concept, coregrafie şi regie artistică: Sanja Mitrovič;

Decorul şi costumele: Laurent Liefooghe;

Cu: Katja Dreyer, Servane Ducorps, Martin Groenendijk, Helmut van der Meersschout, Bruno Roubicek;

Data reprezentaţiei: 10 noiembrie 2014