Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 21 decembrie 2012, dată la, conform previziunilor, era aşteptat Sfârşitul Lumii, am fost la Iaşi. Nici că se putea alegere mai bună. Graţie Municipalităţii oraşul era perfect pregătit să facă faţă oricărui cataclism. Admirabil apărat, încât nici dacă ar fi vrut Sfârşitul Lumii să vină cu adevărat, nu ar fi putut ajunge în Capitala Moldovei.

Date despre starea vremii şi nu numai...

Am ajuns la Iaşi în zori. Am ieşit din gara labirintică, prost luminată, ca pe vremea camuflajelor de război ori ca în timpurile dictaturii comuniste, de la căderea căreia mai nimeni nu dădea semne că îşi aminteşte că au trecut 23 de ani, şi prin zăpada consistentă am pornit în căutarea unui taxi. Cred că gara era pregătită spre a se turna acolo câteva secvenţe intr-un nou film de război al lui Sergiu Nicolaescu, film plătit din banii falimentarei TVR de vajnicul Elwis Săftoiu, asta, fireşte, pentru redresarea instituţiei. Am găsit taxiul repede, iar în timpul călătoriei până la hotelul unde îmi fusese rezervată o cameră taximetristul m-a informat hâtru că a trecut campania electorală, că nimeni din mai-marii oraşului nu ia în serios deszăpezirea, că în cartiere se ajunge cu dificultate, dar… asta e. Prudent, am escaladat scările alunecoase ale hotelului situat în zona centrală (da, m-a încredinţat amabilul recepţioner, pe trepte fusese presărat niscaiva material antiderapant, numai că asta se petrecuse seara, iar în timpul nopţii a nins, aşa că…), am ajuns în camera curată, relativ încălzită, de la fereastra căreia, îndată ce s-a luminat de ziuă, am zărit în depărtare o firmă al cărei nume mi-a dat fiori: Ortopedica. Atunci când aveam să ies în oraş şi când m-am confruntat cu marile bulevarde, cu străzile şi străduţele înzăpezite, înzestrate cu consistente şi ameninţătoare straturi de gheaţă sub neaua ce a reînceput să se instaleze voiniceşte spre seară, m-am gândit că severul domn Nichita (chiar, omul acesta cu figură de aparatcik, parcă mereu pregătit să fie delegat la felurite congrese, zâmbeşte vreodată?), primarul oraşului, despre care am aflat că nu ar fi în urbe fiind mai preocupat de marea politică dâmboviţeană decât de problemele edilitare, a asociat Municipalitatea cu Ortopedica şi astfel sporeşte încasările oraşului. Desigur, i-am urat respectivului toate cele bune şi destituire grabnică.

Schimbare de situaţie

Nu eram, aşadar, cu tonusul din cale afară de ridicat în clipa în care am intrat în clădirea proaspăt renovată. Dar cum era pentru prima dată când revedeam superba sală a Naţionalului după îndelunga şi minuţioasa renovare, cum publicul plătitor dornic să vadă un spectacol bun s-a dovedit consistent, înfruntând pentru asta dispreţuitoarea atitudine faţă de comunitate a edilului şef, lucrurile s-au schimbat brusc în bine. Mai cu seamă că am văzut Iaşii în carnaval, spectacol cu care în toamnă a fost reintrodusă clădirea în circuitul teatral naţional, spectacol despre care, înainte de orice altă judecată critică pot spune că e unul bun.

Veselul Alecsandri şi inventivul Alexandru Dabija

Aparent, spectacolul cu Iaşii în carnaval e unul în stil clasic sau, cum se spune, îndeobşte, ca pentru un Naţional. Alexandru Dabija dă semne că are deplină încredere în textul lui Alecsandri, nu se arată dornic să îi adauge mare lucru în plus, intenţionează să îl ridice cât mai limpede, mai ordonat şi mai coerent cu putinţă, să facă un spectacol al sărbătorii şi al bucuriei, o montare în stil popular. De aceea, cred, a făcut apel la Fanfara Chetriş ( care cântă cu ardoare tot felul de cântece, unele depăşind cadrele secolului al XIX lea, când se petrece acţiunea), De aceea i-a cerut lui Florin Fieroiu să conceapă o mişcare scenică bazată în principal pe dansuri populare (ocazie pentru noi de a-i vedea dansând de mama focului pe actori precum Doina Deleanu, Brânduşa Aciobăniţei, Haruna Condurache, Diana Chirilă, Livia Iorga, Irina Răduţu-Codreanu, Oana Sandu, Andreea Lucaci, Roxana Mârza, Radu Ghilaş, Cosmin Maxim, Constantin Puşcaşu, Horia Veriveş, Gelu Zaharia, Ionuţ Cornilă, Andrei Grigore Sava, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Dumitru Florescu), iar pe interpreţii distribuiţi în rolurile principale, sau mai exact, cu vorbe, i-a poftit să vorbească cu dulcele accent moldovenesc, aşa cum se cuvenea de altfel şi cum o impunea stilul montării. Ascultând replicile, reamintindu-mi astfel piesa lui Alecsandri, urmărindu-i intriga nu am putut să nu mai constat o dată cât de îndatorat îi e, în realitate, Caragiale ilustrului său înaintaş. Şi pentru că a venit vorba despre Caragiale, se cuvine să spun că montarea de acum se situează la mare, mare distanţă de felul absolut iconoclast în care acelaşi Alexandru Dabija a montat în urmă cu câţiva ani, tot la Iaşi, Noaptea furtunoasă, stârnind mai toată critica românească ce s-a situat pe poziţii pro şi contra. Atunci a făcut-o firesc, cum îi este ursita, şi nu ca urmare a unei lupte a orgoliilor şi a inteligenţelor auto-lăudate.

Nu l-a interesat deloc pe Alexandru Dabija să adauge supra-teme politice spectacolului său. La fel cum nu a făcut-o cu câteva luni în urmă, când a înscenat la Teatrul I. D Sârbu din Petroşani Nunta lui Figaro, un text cu istorie în acest sens. Dabija e departe de felul în care, în decembrie 1989, a înfăţişat această zonă a literaturii dramatice a lui Alecsandri regizorul Victor Ioan Frunză care a făcut atunci, la Teatrul Naţional din Cluj, un spectacol premonitoriu pentru Revoluţia ce avea să izbucnească doar două săptămâni mai târziu.

Inventivul Dabija s-a manifestat în lucrul cu actorii, iar lucrul acesta se vede în felul ireproşabil în care îşi fac datoria toţi cei distribuiţi în rolurile principale. Joacă aprig, apăsat, cu succes, dar fără cârlige la public Doru Aftanasiu (Postelnicul Tache Lunătescu), Annemarie Chertic (Tarsiţa), Călin Chirilă (Jignicerul Vadră- acesta admirabil), Teodor Corban (Şătrarul Săbiuţă), Puşa Darie (Safta), Catinca Tudose (Cati), Petronela Grigorescu (Marghioliţa), Daniel Busuioc (Alecu), Dumitru Năstruşnicu (Leonil). Dar şi ceilalţi actori care izbutesc să umple, prin prezenţa lor, amplul spaţiu de joc, făcut şi mai amplu de decorul masiv gândit de Dragoş Buhagiar care lasă loc de manifestare obsedantei opinii publice. Poate că unele elemente de decor nu sunt suficient jucate (mă gândesc mai cu seamă la imensul scrânciob adus şi cam uitat în scenă), poate că luminile sunt prea joase.

Dar, per ansamblu, spectacolul e –repet- unul bun, unul care prin valoarea sa certifică şi întăreşte mesajul din cântecul de început –Asta e lumea, o comedie, împrumutat din Chiriţa-­ cântec a cărui menire a fost şi aceea de a le reaminti ieşenilor dar şi nouă, criticilor, o trecere anterioară a regizorului la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Dar şi să mergem cât mai des la Teatru şi să îi preţuim pe cei care îl slujesc.

Vingt ans après

Bucuria, euforia chiar, ambele cum nu se poate mai justitificate, ce au însoţit reintrarea în circuitul teatral a vechii şi monumentalei clădiri a Naţionalului, i-au determinat pe unii să creadă că gata, a trecut vremea Cubului, că el, fie ar trebui înlăturat de-a binelea, fie transferat într-unul dintre cartierele mai din marginea Iaşiului. Pentru moment, raţiunea a învins, Cubul a rămas pe loc şi găzduieşte noi şi noi premiere. Printre ele şi cea cu Proştii sub clar de lună în regia lui Ovidiu Lazăr care, revine astfel, la un succes al său mai vechi, datând din anul 1992. Spectacol pe care, in nefericire, eu nu l-am apucat.

Comparând ceea ce am văzut eu acum cu mărturia de atunci a lui Ştefan Oprea antologată în cartea Chipuri şi măşti (Editura Cronica, Iaşi, 1996) mi-a devenit clar că montarea de la sfârşitul lui 2012 are şi nu are prea multe în comun cu cea de acum 20 de ani. Nu numai că distribuţia e complet alta, ci şi scenografia e diferită (montarea din 1992 beneficia de contribuţia lui Nicolae Ularu). Ovidiu Lazăr şi-a asumat misiunea de a fi deopotrivă regizor, scenograf şi creator al spaţiului sonor. A rămas pe mai departe proiectarea poveştii Proştilor sub clar de lună, într-o lume kitsch, pe alocuri chiar mizeră (într-un colţ al scenei e plasată o cabină de toaletă). A rămas, de asemenea, încrederea condiţionată a semnatarului principal al spectacolului în textul mazilian. Spun încredere condiţionată fiindcă Ovidiu Lazăr a intervenit în text, l-a actualizat la nivel epidermic (o seamă dintre personaje au vina de a fi încă îndatorate morale comuniste, Gogu e bântuit de spaima metafizică de garda financiară, nu de controlul financiar, cum scria Mazilu, ş.a.m.d). Interesant e că publicul reacţionează nu atât la aceste actualizări, ci la ceea ce înseamnă textul mazilian în esenţa lui, la comedia de limbaj, la scurtcircuitările de logică, la imoralitatea şi la amoralitatea personajelor din care e zămislită, la urma urmei, identitatea acestora. Asta, în pofida faptului, că spectacolul se fundamentează mai puţin pe comedia de limbaj ori pe aceea de caracter cât mai degrabă pe aceea de situaţii. Ceea ce înseamnă că piesa lui Teodor Mazilu, scrisă în 1962, nu e una deloc prăfuită.

Montarea poate fi socotită drept una bună şi este aşa mai cu seamă datorită evoluţiei profesioniste, riguroase, exacte, savuroase a lui Doru Aftanasiu în rolul Gogu. Doru Aftanasiu reprezintă sarea şi piperul spectacolului,. Jocul lui e cel ce justifică în primul rând dorinţa lui Ovidiu Lazăr de a revizita textul mazilian. Femeile, adică Ortansa şi Clementina, sunt şi ele bine creionate de Livia Iorga şi de Roxana Mârza. Prima, bomba sexy, agresivă, cea de-a doua casnica plângăcioasă şi nătângă. Oana Sandu (Vasilica) şi Brânduşa Aciobăniţei (Mama) au şi ele contribuţii utile. Remarc, de asemenea, evoluţia tânărului Radu Homiceanu, atât în rolul Comentatorului cât şi în acela al Chelnerului. Spectacolul ar fi putut fi unul încă şi mai bun dacă directorul de scenă ar fi fost ceva mai drastic şi ar fi cenzurat tentaţia căderii spre şuşă, lucru vizibil mai cu seamă în cazul actorului Horia Veriveş (Emilian) care, când nu trage la public are grijă să devină monoton, fără vreo preocupare reală de îmbogăţire a culturii rolului pe parcursul spectacolului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite