Brutal cuvânt, căci ei nu vor un sindicat, nici platformă comună artistică în care să-şi formuleze teoriile estetice, ca prin alte părţi, ci pur şi simplu un spaţiu de comunicare sistematică unde să vorbească mai des despre spectacolele lor, despre legătura cu teatrele, cu administraţia şi legislaţia în domeniu. Aşa a şi început ceea ce se numeşte Forumul tinerilor regizori, ce şi-a semnat actul de naştere la Piteşti, pe 5 noiembrie, în primele zile ale Festivalului Studiourilor de teatru şi de forme noi, pe care, de la instalarea sa ca director, Nicolae Poghirc l-a reformat promiţător cu o viteză demnă de invidiat. Într-o ţară în care durează ani până să schimbi ceva în bine, să construieşti şi nu să dărâmi ceea ce fac cei mai mulţi din guvernanţii noştri, avem la Teatrul Al. Davila din Piteşti un model al faptului că se poate. Au mirosit asta şi tinerii regizori care, la iniţiativa unui grup animat iniţial online de Erwin Şimşenshon, Vlad Cristache şi Vladimir Anton, a adunat vreo 20 de adepţi, dintre care 12 s-au prezentat la Piteşti la prima lor întâlnire face to face. Întâmplarea mi-a amintit de multe asemenea întâlniri frumoase consemnate de istoria teatrului românesc contemporan. De un Colocviu al tinerilor regizori, care se ţinea prin anii 70 la Teatrul din Bârlad, cu nucleul lui dur format din regizorii Dan Micu, Alexandru Tocilescu, Iulian Vişa, Dabija Alexandru, dar şi de grupul DramAcum din UNATC iniţiat de Radu Afrim, Gianina Cărbunariu, Radu Apostol, Andreea Vălean şi profesorul lor Nicolae Mandea. Chiar dacă n-au avut o existenţă consemnabilă cronologic, cele două evenimente din contemporaneitatea noastră au generat fenomene, o mişcare de înnoire de ale căror roade ne bucurăm şi astăzi.

În alte vremuri şi cu alte date ale realităţilor politico-sociale-estetice, noul grup înfiinţat m-a impresionat prin realism. De aici şi introducerea în discuţie a noţiunii de adaptabilitate (iniţial, moderatorul Pompiliu Onofrei a propus termenul compromis), în care intră şi compromisul interpretat ca artă a negocierii. Am încercat, de faţă fiind, să aflu de la cei prezenţi despre intenţia unei platforme comune, a unui program privind natura demersului lor comun din perspectiva situaţiei actuale a teatrului la noi şi în lume. Răspunsurile au reconfirmat ideea că, orice s-ar spune, actul artistic e unul personal, ca şi raportarea la noile realităţi teatrale, noile estetici etc. Aşadar, că trăim sfârşitul unui veac teatral, cum scria Marina Davîdova, o respectabilă colegă critic într-o carte cu acest titlu, că autonomia regizorului şi mai ales autoritatea lui absolută şi-ar fi trăit traiul cum zic adepţii devising-ului, al creaţiei de grup – work in progress, sau că tehnologia modernă schimbă multe în paradigma iniţială a artei spectacolului, aceste teme de discuţie rămân teoretice, implicite şi nu programatice pentru tinerii regizori preocupaţi acum să-şi facă auzită mai bine vocea ceva mai organizat.

Personal, sunt obsedată de ideea de program în ce-i priveşte pe regizori, în sensul evitării unui mod întâmplător de a funcţiona al teatrelor noastre, mai ales de repertoriu. De modul în care e alcătuit acesta de multe ori din titluri puse pe masă chiar de regizori, de trupele în care tinerii, mulţi, aruncaţi pe piaţă de atâtea şcoli de teatru îşi găsesc greu locul, de ideea că tinerii regizori ar putea contribui la structurarea unor programe în teatrele în care managerii vin la concurs cu proiecte uneori doar pe hârtie, şi sunt convinsă că mai devreme sau mai târziu forumul acesta ar putea contribui la reglarea chiar şi legislativă a unora dintre aceste probleme. Îmi place să cred, pe de altă parte, că urmărind să se adapteze la tot felul de condiţii ce ţin de nevoile repertoriale ale teatrelor, de trupe, de costuri de producţie, de public, regizorii tineri, la început de carieră, mai păstrează ceva din idealul cu care s-au apucat de meserie, că nu renunţă la ideile lor uşor, dacă le au şi sunt valabile, şi mai ales că prospeţimea acestora, aşteptată de ceilalţi din cealaltă parte a rampei, rămâne şi pentru ei un deziderat. Cum, realist vorbind, viaţa are şi partea prozaică a traiului cotidian, toate aceste principii şi filozofări rămân pe seama fiecăruia dintre ei şi a situaţiilor concrete cărora trebuie să le facă faţă. Până una alta, semnalul de colaborare şi prietenie congeneră pe care l-au transmis promiţător cei prezenţi la acest forum e de bun augur nu doar pentru teatrul nostru cel de toate serile, ci şi pentru societatea în care un artist responsabil e şi un lider de opinie. Cu atât mai mult când numele lor e deja, prin spectacolele realizate, o garanţie de încredere.

Grupul de iniţiativă prezent la Piteşti format din Sânziana Stoican, Leta Popescu, Andreea Ciocârlan, Horia Suru, Andrei Măjeri, Bobi Procop, Mădălin Hâncu, Vlad Cristache, Eugen Gyemant, Dragoş Muşoiu, Cristian Ban, Erwin Şimşenshon face deja valuri nu doar în urbea în care până nu demult teatrul dispăruse din preocupările oamenilor din cauza unui prea îndelungat şi defectuos management, ci şi pe un plan mai larg, pentru că insuflă speranţă de regenerare într-o societate politic derutată, fără politici publice viabile în domeniu şi nu numai.