Cu emoţie, cu admiraţie, cu gratitudine

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sunt pe lumea aceasta texte destinate scenei despre care, poate prea pripit, poate din orgoliu, poate, uneori, cu oarecare îndreptăţire mi se pare că aş şti totul. Sau aproape totul.

Le-am citit şi răscitit în adolescenţă şi în tinereţe, le-am văzut înscenate în nenumărate teatre din ţară, le-am admirat în spectacole de televiziune sau metamorfozate în scenarii de film. Dintr-o dată, pe neaşteptate, la fel de pe neaşteptate cum îi apărea în faţa lui Meursault celebrul pourquoi?, însă, din fericire, mult mai puţin dramatic decât în romanul lui Camus, apare câte un regizor, câte o montare care îmi demonstrează că nu ştiu mai nimic sau că mai am multe de aflat despre piese precum cele despre care vorbeam mai sus.

Una dintre ele se numeşte Steaua fără nume, a fost scrisă de Mihail Sebastian şi a fost jucată întâia oară în primăvara lui 1944 cu un nume fals al autorului- Victor Mincu- la Teatrul „Alhambra”. Iar regizorul care mă aduce cu picioarele pe pământ şi îmi predă lecţia modestiei, însă o face, aşa cum numai marii artişti ştiu să o facă, determinându-mă să mă simt teribil de bine, de emoţionat, de tânăr în sala de spectacole se cheamă Victor Ioan Frunză. A făcut-o întâia oară în urmă cu destui ani, în 2007, cred, atunci când a regizat primul său spectacol după scrierea lui Sebastian, la Teatrul de Stat din Oradea.

Atunci, dacă nu mă înşel, a descoperit el însuşi, el împreună cu scenografa Adriana Grand, frumuseţea piesei lui Mihail Sebastian. Voia să monteze un cu totul alt text, feeria Pasărea albastră a lui Maeterlinck, nu s-a putut, proiectul a căzut şi cum era centenarul dramaturgului născut la Brăila a optat pentru Steaua fără nume. A trecut de atunci ceva vreme, însă îmi amintesc cu multă, cu foarte multă claritate spectacolul şi parcă simt şi azi extraordinara scenă dintre Domnişoara Cucu şi Mona, mă rog, Necunoscuta, aşa cum apare ea în lista de dramatis personae. O simt fiindcă era gândită astfel. Ca una mai întâi de simţit şi pentru a răscoli.

Victor Ioan Frunză revine în 2014- 2015 asupra piesei lui Sebastian, într-un spectacol gândit cu totul altfel decât cel de la Oradea. La fel de frumos- folosesc cuvântul oricât de „necritic” ar fi el- la fel de emoţionant, la fel de sensibil, precum cel din 2007. Însă mult mai bine fiindcă, de data aceasta, regizorul are la dispoziţie ceea ce aş numi distribuţia ideală. Formată din actori tineri şi foarte tineri, din actorii lui şi ai Adrianei Grand. Actori pe care cei doi i-au descoperit mai întâi în Teatrele din Ardeal unde aceştia lucrau la puţină vreme după ce absolviseră Facultatea de Teatru din Cluj (George Costin şi Sorin Miron) ori, ceva mai încolo, la Bucureşti, cei mai mulţi dintre cei ce li s-a oferit o şansă fiind la început de carieră ori dornici să o înceapă, după încheierea studiilor la UNATC (Alexandru Pavel, Andrei Huţuleac, Mihaela Velicu, Nicoleta Hâncu). Sau animaţi de voinţa de a purcede la un nou început (Luminiţa Erga). O face într-un Teatru care nici măcar nu se cheamă Teatru, ci Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, adică în locul unde regizorul şi scenografa, beneficiind de sprijinul necondiţionat al directorului Cristian Şofron, au deschis o informală şcoală de teatru, un laborator, un centru de cercetare teatrală care mai apoi s-a extins şi la Teatrul „Metropolis”, şi, mai recent, la Teatrul „Nottara”.

steaua fara nume foto adriana grand

„Steaua fără nume”, la Centrul Bălcescu din Bucureşti FOTO Adriana Grand

Cercetarea se face în diverse moduri. Câteodată în forme ceva mai radicale, cu atitudini un pic mai categorice faţă de scrierile dramatice înscenate. Prin reformulări şi esenţializări ce pun în evidenţă într-un mod nicidecum egolatru deopotrivă personalitatea directorului de scenă şi pe cea a scenografei (aşa a fost la Furtuna, la Familia Tót, la Tartuffe) ca şi pe cea a actorilor pe care îi învaţă ceea ce se cheamă cultura rolului. Alteori într-un chip, cel puţin aparent, strict concentrat pe actori. Atât şi nimic mai mult. Spun aparent fiindcă Victor Ioan Frunză e mereu împreună şi alături de trupa lui, alături şi împreună cu actorii lui, îndemnându-i, cerându-le, ajutându-i să găsească soluţii noi în ei înşişi. Soluţii pe care mai apoi să le primim ca atare noi, spectatorii. Şi care astfel ajungem să simţim mult, mult aer proaspăt, chiar şi atunci când am ales să vedem un spectacol după un text vechi, clasicizat, despre care, cum scriam la început, credeam a şti totul.

În Steaua fără nume de la Centrul „Nicolae Bălcescu” găsim prospeţimea fără ca regizorul să mute munţii din loc. Fără să îşi propună remixarea textului, fără să dorească contemporaneizarea lui artificială, operaţie ce în cazul pieselor lui Mihail Sebastian nu poate să se soldeze decât cu o catastrofă. Ci, în primul rând, graţie actorilor. Care fac ca fiecare rol din piesă să fie important. Iată, în Adrian Nicolae avem un formidabil Şef al gării. Primele cincisprezece-douăzeci de minute ale spectacolului stau în principal pe umerii lui, pe mersul ca de minge al personajului, pe burtica respectabilă a acestuia, pe miticismul lui, pe mica lui descurcăreală românească. Totul cu ajutorul lui Andrei Huţuleac, semnatarul unui savuros Ichim, el însuşi un Şef de gară în devenire. Cu cel al lui Sorin Miron care place, care farmecă în scurtele apariţii ale Ţăranului dornic să cumpere din vreme bilet ori cu cel al lui George Costin, un conductor aferat, pătruns de importanţa lui „de accelerat”.

image

„Steaua fără nume”, la Centrul Bălcescu din Bucureşti FOTO Adriana Grand

Sorin Miron îşi ia la fel de serios scurtele apariţii din rolul Ţăranului cum o va face atunci când îl va interpreta în cu totul alt mod decât au făcut-o predecesorii lui pe simpaticul profesor şi muzician încă nedescoperit pe nume Udrea. Cu o naturaleţe, o rupere de realitate, o „aiureală” ce explică prietenia lui cu Miroiu, cu loialitatea şi ataşamentul lui profund şi profund uman faţă de acesta, cu bucuria omenească, sinceră că neaşteptata trecere a Necunoscutei i-a adus măcar lui mai mult decât o zi de fericire. Iar George Costin e la fel de serios, de stăpân pe rol, atunci când intră în pielea lui Grig. Cu mentalitatea lui de bărbat căruia totul i se cuvine, care nu poate înţelege evadarea şi transformarea Monei, care trece peste mica neplăcere pricinuită de aceasta cu uşurinţa şi cinismul proprietarului de bani, dar şi de oameni.

E foarte bună, fără a fi zgomotoasă, caricaturală, ci doar uşor pitorească, pitorească atât cât trebuie Luminiţa Erga în rolul Domnişoarei Cucu. O domnişoara Cucu teribil de umană în scena cu Necunoscuta. Atunci când măştile construite cu gândul de a fi platoşe cad şi când pe, neaşteptate, profesoara tipicară, dictatorială îţi devine simpatică. Atunci când înţelegi că veşnicele ei veniri la gară, mereu repetatele vânări de eleve ce nu respectă regulamentul (foarte bună în Eleonora Zamfirescu tânăra Mihaela Velicu), raziile sale la cinematograf, intruziunile în vieţile celorlalţi sunt pentru profesoara de fizico-chimice surogate de existenţă.

Dar ar putea oare să existe un foarte bun, un minunat spectacol cum e cel despre care scriu fără doi interpreţi formidabili pentru Mona şi pentru Miroiu? Fără doar şi poate că nu. Montarea de la Centrul Cultural pentru UNESCO din Bucureşti îi are şi ei se numesc Nicoleta Hâncu şi Alexandru Pavel. Nicoleta Hâncu nu e numai frumoasă. Nu face din Mona numai păpuşa capricioasă, femeia cu bani, domnişoara- doamnă căreia i s-a urât cu plictiseala vieţii confortabile de „trofeu” purtat prin somptuoasele saloane de la Athénée Palace de Grig şi care îşi îngăduie o zi de evadare. Mona Nicoletei Hâncu înfloreşte cu adevărat în ziua, în cele câteva ore petrecute în micuţa comună urbană unde a ajuns să îi cunoască pe Miroiu, pe Udrea, pe domnişoara Cucu, pe eleva Zamfirescu. Numai că floare artificială fiind, Mona îşi poate îngăduie o singură zi de naturaleţe. Iar această naturaleţe transpare exemplar în interpretarea Nicoletei Hâncu.

Însă înainte de orice, Steaua fără nume e de astă dată spectacolul lui Miroiu. Al lui Miroiu şi al interpretului acestuia, Alexandru Pavel. Nu spun vorbă mare, nu fac afirmaţii gratuite, am trecut demult de vârsta exaltărilor critice inutile. Dar Alexandru Pavel, un excelent actor, în care intuiesc şi un om sensibil şi cultivat, e cel mai bun Miroiu pe care l-am văzut de când văd teatru şi de când ştiu că există pe lumea aceasta o piesă ce se cheamă Steaua fără nume. E firesc, e uman, e cald, speriat şi înflăcărat deopotrivă, bătrânicios şi adolescentin. E de o naturaleţe exemplară. Miroiu lui Alexandru Pavel e omul pe care ţi l-ai dori prieten. Frumos prin tăcerile, dar şi prin vorbele lui. Iar momentul din final, cumva de extracţie cehoviană, în care Miroiu răsfoieşte agitat, nervos, abia stăpânindu-şi o lacrimă, e de mare, de extraordinar rafinament actoricesc.  

Sala, scena de la Centru Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti nu sunt nici foarte mari, nici din cale afară de generoase. Aşa că trebuie să te numeşti Adriana Grand şi să ai talentul acestei extraordinare artiste pentru ca în spaţiul acela să imaginezi şi o gară, şi biroul şefului acesteia, şi interiorul modest, sufocat de cărţi al camerei lui Miroiu. Şi să creezi condiţiile pentru ca secvenţa superbă în care Miroiu îi vorbeşte Monei să fie atât de percutantă, de inovatoare şi, din nou, de omenească aşa cum e în spectacolul de acum.

În urmă cu şapte ani, şapte ani şi mai bine, îmi intitulam cronica consacrată Stelei fără nume de la Oradea Îmi scot pălăria, domnule Frunză! Mi-o mai scot o dată! Cu emoţie, cu admiraţie şi cu gratitudine!

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti- STEAUA FĂRĂ NUME de Mihail Sebastian;

Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză;

Decorurile şi costumele: Adriana Grand;

Cu: Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel, Luminiţa Erga, Mihaela Velicu, George Costin, Nicoleta Hâncu;

Data reprezentaţiei: 26 ianuarie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite