Cronicile FITS -Teme privilegiate

Scrisă în 1991, Variaţiunile Goldberg nu este, fără doar şi poate, nici cea mai frumoasă, nici cea mai izbutită, nici cea mai de succes şi nici cea mai cunoscută dintre piesele lui George Tabori. Apreciat scriitor de literatură dramatică de origine evreiască, născut la Budapesta şi care şi-a dus cea mai mare parte a existenţei la Londra

Dacă Mein Kampf îşi poate revendica, nu doar după părerea mea, mai toate superlativele de mai sus, Variaţiunile Goldberg, scriere al cărei titlu trimite cu gândul la o celebră creaţie muzicală a lui Johann Sebastian Bach, este o piesă nu doar mult mai complicată dramaturgic şi la nivel de scriitură, ci, cu siguranţă, mult mai „înţeleaptă” decât altele purtând aceeaşi semnătură. Variaţiunile Goldberg e o piesă filosofică. O scriere inteligentă. Şi aceasta nu neapărat doar fiindcă formula generoasă a meta-piesei îi îngăduie oricărui dramaturg să vorbească, oricând şi în cuprinsul aceluiaşi text, despre tot şi despre toate.  

Scrierea lui George Tabori este una în care chiar se vorbeşte (aproape) despre tot şi despre toate. Nu se vorbeşte însă degeaba. De unde şi dificultatea punerii ei în scenă, de unde si sarcinile sporite ale regizorului care trebuie să-şi dovedească ştiinţa de a-i clarifica şi evidenţia multiplele-i semnificaţii şi de a decide apoi pe care anume dintre ele e interesat să le aducă în prim-plan.

Metapiesa lui George Tabori m-a dus cu gândul nu neapărat la Pirandello, la doctorul Hinkfuss, la Şase personaje în căutarea unui autor sau la Astă-seară se improvizează. Ci, mai degrabă, la Improvizaţia de la Versailles a lui Molière. Acolo unde, precum în Variaţiunile Goldberg, suntem poftiţi să ne-amuzăm pe seama lumii veşnic capricioase şi-a clipelor din viaţa unui teatru oarecare. Un teatru cu un regizor cu ifose, cu actori veleitari şi îndărătnici, nemulţumiţi de text, de roluri şi de ceea ce vrea de la ei directorul de scenă. Cel căruia, aşa cum se întâmplă prea adesea, nu-i este nici lui chiar foarte clar ce intenţii are cu spectacolul  şi ce „vrea cu adevărat să spună piesa”. Şi căruia nu-i este nici prea limpede cum ar putea să ducă la bun sfârşit montarea unui text despre începutul Lumii.

Mai toţi repetă-n silă, convinşi că oricum o fac degeaba căci catastrofa, căderea sunt iminente. Iar Mr. Jay, regizorul, nu e capabil să-i strunească nu numai pentru că nu e pregătit ori inspirat- şi actorii simt imediat asta- ci şi pentru că e om şi încă unul plin de beteşuguri trupeşti şi de mari păcate lumeşti deopotrivă. Cunoscute prea bine şi ironizate, uneori chiar dincolo de marginile iertate, de toţi cei cu care lucrează ori care-i îi stau prin preajmă. Până şi de ultimul om din Teatru, în cazul de  faţă, Pompierul 2.

George Tabori nu a dorit defel ca piesa lui să se rezume la condiţia de simplă scriere amuzantă. Nu a vrut să scrie doar o parodie, fie şi foarte reuşită, la adresa unei pagini din Vechiul Testament, ori doar o simplă farsă. În cursul reprezentării căreia spectatorii să se mai amuze încă o dată- a câta oară?- pe seama teatrului şi- a lumii sale colorate. Tabori n-a vrut nici ca amuzamentul să fie încă şi mai mare doar ca urmare a infuzării sale cu umorul transferat inteligent şi cu măsură din generosul arsenal al moralităţilor evreieşti. Nici pe departe.

Variaţiunile Goldberg e o piesă infinit mai subtilă şi mult mai generoasă. Şi, lucru interesant, subtilitatea nu-şi află obligatoriu sursa în faptul că în intimitatea textului se regăsesc citate fragmente din John Milton ori William Shakespeare. Subtilitatea ce l-a cucerit şi pe Igmar Bergman care a  şi montat-o vine din observaţiile făcute nu doar asupra teatrului, ci şi asupra lumii însăşi, lume în care a trăit şi pe care a suportat-o evreul Goldberg. Acesta e omul comun, e omul oarecare. Un simplu asistent de regie, un evreu credincios practicant, cvasi-tăcut şi bun la toate. Poate puţin prea enigmatic. Cel căruia nu-i este chiar foarte la îndemână să le mărturisească tuturor că odinioară, „nu s-a înţeles cu Hitler” şi a plătit teribil pentru asta. Să fie oare omul Goldberg doar atât? Nici pe departe!

Miezul, adevăratul miez ideatic al piesei constă în dialogurile dintre evreul Goldberg şi regizorul Jay. Dialoguri şi ele contradictorii şi amestecate. Căci, pe neaşteptate, în mijlocul unor discuţii oarecare, apar între cei doi controverse pe temele majore ale credinţei şi ale libertăţii individuale. Libertate de conştiinţă şi de credinţă. Aşa cum ne amintim că se întâmpla în alte vremuri, demult trecute, între Dom Juan şi Scapin, la Molière, sau între Jacques şi stăpânul său, la Diderot. Şi, mai apoi, la Milan Kundera, de pildă.

Spectacolul de la Secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu favorizează tema principală a textului lui George Tabori. Montarea e preponderent una despre condiţia spectrală a spectacolului şi despre lumea bizară a teatrului şi a celor ce îi dau substanţă. Îi pune pe actorii din piesă, dar şi pe cei din spectacol faţă în faţă cu noi, dar şi cu ei înşişi. Valorizează condiţia de meta-piesă a textului în multe chipuri. Mizează pe râs, pe ironie fără a pune între paranteze autoironia. Reprezentarea scenelor din Vechiul Testament contractează un împrumut voit din felul diletant, grosier, pe-alocuri chiar grotesc în care meşteşugarii lui Shakespeare din Visul unei nopţi de vară se pregăteau să reprezinte cumplita tragedie a lui Pyram şi a lui Tysbe.

Opţiunea lui Charles Müller e una posibilă. Chiar convingătoare. Dovadă că ea l-a convins în primul rând pe scenograful Dragoş Buhagiar. Devenit un aliat important al regizorului în vederea concretizării scenice a cheii comice preferată de Charles Müller pentru spectacol.  Prin contribuţia sa, Dragoş Buhagiar a sporit şi umorul, şi impactul vizual al montării.

Spectacolul sibian câştigă în precizie îndeosebi în a doua sa parte, atunci când, ni se cere nouă, spectatorilor, să trecem pe cel de-al doilea grup de gradene ce se află dispuse în partea opusă a scenei. Sugerându-se şi în acest mod ideea de oglindă, de plasare a spectacolului de teatru faţă în faţă cu sine însuşi. Atunci se precizează parcă mai pronunţat şi mai convingător evoluţiile actorilor distribuiţi în rolurile secundare. Îi am în vedere când spun asta pe Johanna Adam, Emöke Boldiszar, Anca Cipariu, Krista Birkner, Ali Deac, Adrian Hansel, Valentin Späth, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Doru Pitaru. Şi tot în această a doua parte ritmul e mai vioi, oricum mai apropiat de cel dorit, coerenţa şi inteligibilitatea montării mai crescute, clarificările aduse textului ceva mai hotărâte.

Desigur, fără a fi perfectă, cheia în care citeşte Charles Müller piesa lui George Tabori e una posibilă. Şi validată de succesul la public al montării. Piesa e însă mult mai ofertantă. E foarte adevărat că regizorul nu neglijează în totalitate temele secundare ale textului. Cele ce, la urma urmei, îi dau portanţă şi originalitate. Charles Müller le enunţă, le simte, dar, cel mai adesea, trece pe lângă ele. Sau de abia le atinge. Nici nu le clarifică îndeajuns şi nici nu le aprofundează. Păcat. Fiindcă ar fi avut la dispoziţie actorii pregătiţi să îl ajute să facă asta. E vorba despre Daniel Bucher şi Daniel Plier.       

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu- Secţia germană- VARIAŢIUNILE GOLDBERG de George Tabori; Traducerea: Alexandru Al. Şahighian; Regia: Charles Müller; Scenografia: Dragoş Buhagiar; Cu: Johanna Adam, Emöke Boldiszar, Anca Cipariu, Krista Birkner, Ali Deac, Andrei Hansel, Daniel Plier, Daniel Bucher, Valentin Späth, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Doru Pitaru: Data reprezentaţiei: 10 iunie 2016