Cronicile Festivalului NETA. Cum am scăpat de o prejudecată

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu sunt prea multe instituţiile de spectacole din România pe al căror afiş să găseşti producţii cu piese aparţinând marilor nume ale literaturii dramatice americane, ca de pildă Eugene O’Neill, Arthur Miller, Richard Nash sau Tennessee Williams.

Nume atât de în vogă către finele anilor 50, mai apoi în anii 60-70, în primul rând, cred, datorită marilor spectacole prilejuite de ele. Spectacole semnate de uriaşi directori de scenă cu imense contribuţii la reteatralizarea teatrului românesc. Mă gândesc, desigur, la Liviu Ciulei, în primul rând, cu exemplarele sale înfăptuiri de la Teatrul „Bulandra”. Mă gândesc, deopotrivă, şi la Sorana Coroamă-Stanca, cu montările semnate precumpănitor la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Cele câteva, oricum rare, dacă nu cumva chiar rarissime înscenări ale unor texte socotite cândva de primă mână aparţinând autorilor menţionaţi, dar şi altora din acelaşi spaţiu geografico-literar, care prilejuiau odinioară creaţii actoriceşti de mare anvergură, înscenări văzute de mine după 1989, nu au prea dat şi nu mi-au prea dat satisfacţie. Oricum, nu au mai ţinut afişul ani de-a rândul, aşa cum se întâmpla odinioară. Motivele ar putea fi numeroase, dar cel mai la îndemână se află explicaţia în conformitate cu care dramaturgia în cauză s-ar fi dovedit extrem de perisabilă.

Iată, bunăoară, Lungul drum al zilei către noapte, poate cea mai cunoscută dintre piesele lui Eugene O’Neill, nu a mai avut parte de aproape 20 de ani de o punere în scenă cât de cât notabilă. Spectacolul montat de Alexandru Dabija în stagiunea 1997-1998 la Teatrul Nottara din Bucureşti, cu Valeria Seciu, Ştefan Sileanu, Alexandru Jitea şi Stelian Nistor în rolurile principale a fost, fără doar şi poate unul bun. Bun, dar şi surprinzător deopotrivă căci ne aducea în faţa ochilor un altfel de Alexandru Dabija, preocupat mai curând de poveste, de răsturnările repetate de situaţie, de psihologie decât de formă, de imagine, de şoc vizual. Aceasta, în pofida faptului că scenografia era semnată de cuplul de creatori aflat la acea vreme în mare vogă, cuplu format de Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar.

Cu toate acestea, deşi montarea a fost socotită drept una izbutită, chiar dacă i s-au reproşat lungimilor sale nu doar evidente ci şi, pe alocuri, supărătoare, o oarecare insatisfacţie a existat şi atunci. Încercată nu doar de nostalgicii care avuseseră extraordinara şansă de „a prinde” cele câteva reprezentaţii, oricum şi, mai ales, tragic de puţine de care a avut parte o reprezentare „de patrimoniu” şi „de amintire” a aceluiaşi text. Cea din 1976, de la „Bulandra”, datorată cui altcuiva dacă nu lui Liviu Ciulei. Cu Clody Bertola în Mary, cu Victor Rebengiuc în tânărul James, cu Florian Pittiş în Edmund, dar, mai ales, cu Toma Caragiu în rolul actorului ratat James Tyrone. Rol în care Toma Caragiu demonstra strălucit ce mare actor de tragedie este. Aceasta după ce o mai făcuse o dată în 1975 în rolul Satin din Azilul de noapte. O demonstraţie căreia, din nefericire, devastatorul cutremur de la 4 martie 1976, i-a adus un final îndoliat.

image

Am făcut această lungă, poate prea lungă introducere, spre a-mi explica mie în primul rând, dar şi cititorilor acestor însemnări, rezerva, recunosc, metamorfozată în prejudecată cu care am mers la spectacolul cu Lungul drum al zilei către noapte, prezentat de Teatrul Naţional din Tirana în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru NETA de la Bucureşti. Ca să fiu cinstit până la capăt, mersesem la spectacol cu gândul de a vedea începutul şi de a o şterge englezeşte dacă ce voi vedea nu îmi va fi pe plac. Deloc profesionist, încă şi mai puţin „critic”.

Din fericire, nu a fost cazul. Am rămas de bună voie şi nesilit de nimeni în scaunul meu de spectator pe toată durata spectacolului, iar în secvenţele de final, un final în parte modificat faţă de cel propus de dramaturg, dar deloc în contradicţie cu datele piesei- e vorba despre o  exploatare magistrală a comparaţiei dintre Mary narcomană şi Ofelia nebună, dar şi de schimbarea diagnosticului lui Edmund din tuberculoză în cancer - am fost pradă unei emoţii maxime. Stropită cu câteva lacrimi, fără a cădea prin aceasta în melodramatic. Cum nu cade, de altminteri, nici reprezentaţia.

image

Spectacolul gândit de regizorul Spiro Duni este unul clasic. Sau aparent clasic.  Atent la poveste, atent la personaje, atent la atmosferă. Dar cât se poate de modern în felul în care clasicitatea cu pricina se exprimă, prinde substanţă în modernitatea atent cumpănită a jocului actoricesc. Interiorizat adesea admirabil. Cred, în absenţa unor informaţii contrarii, că tot Spiro Duni e autorul dramaturgiei montării. Una mai economicoasă, mai „strânsă” decât cea ieşită din condeiul lui Eugene O’Neill, mai conformă aşteptărilor şi nerăbdărilor publicului de azi, cu câteva salto-uri, cu un decupaj ceva mai zvelt, dar care nu omite nimic, nici măcar o singură idee din ceea ce înseamnă esenţa textului dramaturgului american. Din resorturile sale intime, permanentele repoziţionări şi trucuri ale personajelor, din strălucirea lor artificială, din disimulările lor continue.

Viaţa de familie şi dezvăluirea falsului din spatele mimatei fericiri din prima secvenţă, secvenţă în care îi vedem pe cei patru protagonişti aparent ok, înstrăinarea de esenţa ideii de familie, distanţarea de solidaritatea intrinsecă ei, exacerbarea individualismului bolnav al fiecărui personaj, ura colcăită în fine mărturisită în răstimpul celor aproximativ 24 de ore cât acoperă acţiunea piesei reprezintă, pe mai departe, miza montării. Şi sursa cruzimii ei.

Regizorul împreună cu actorii, cu toţii foarte buni, cu şcoală temeinică, excelent distribuiţi, caută în profunzimea originilor suferinţei specifice tuturor membrilor familiei Tyrone. O suferinţă care, oricât de mascată, de disimulată, de negată ar fi fost ea, roade.  Roade şi pentru că fiecare dintre cei patru protagonişti face orice spre a-şi ascunde handicapul şi chinul sufletesc aferent. Nimic nu scuză, nimic nu acuză această suferinţă. Tot la fel cum nimic nu alină chinul sufletesc căci nici unul dintre membrii familiei Tyrone nu e interesat de suferinţa celuilalt Ea pare asumată, trăită prin minciuna de diferite feluri. Minciuna unei cariere strălucitoare care nu a existat, de fapt, niciodată, în cazul lui James Tyrone, sobru, fără grandilocvenţe jucat de Artan Ymami. Altfel decât o făceau alţi interpreţi ai rolului, dornici să aducă în prim-plan cabotinismul din trecut al personajului. Minciuna recurgerii la drog ca soluţie de supravieţuire, în cazul lui Mary Tyrone, rafinat interpretată de Yllka Mujo. Minciuna ascunderii, oricum fără rost, a ratării evidente a lui Jamie, impetuos şi credibil adus în scenă de Lulzim Zeqja. Minciuna negării temporare a bolii, subtil tradusă scenic de Genti Decka (Edmund) care prinde excelent fragilitatea personajului. În opoziţie, în contrapunct cu ei Cathleen jucată de Flaura Kureta.

Decorul semnat de Fatbaradh Marku gestionează inteligent spaţiul de joc şi creează premisele reuşitei scenei finale.   


Teatrul Naţional din Tirana-Albania-LUNGUL DRUM AL ZILEI CĂTRE NOAPTE de Eugene O’Neill;

Regia: Spiro Duni;

Decoruri: Fatbaradh Marku;

Costume: Klaid Ymeraj;

Cu: Yllka Mujo, Artan Imami, Genti Decka, Lulzim Zeqja, Flaura Kureta;

Data reprezentaţiei: 3 septembrie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite