Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Cronicile Festivalului NETA. Mituri şi legende

0

Publicat: 01.09.2015 12:03

Ultima actualizare: 06.08.2022 19:58

1.Medeea, mama mea, creaţia cu care Teatrul Laborator „Sfumato” din Sofia a participat la Festivalul Neta de la Bucureşti este, cred, unul simptomatic, în primul rând, pentru felul în care instituţia producătoare înţelege să îşi onoreze statutul de teatru al cărui rost nu este doar acela de monta şi reprezenta spectacole, ci şi de a face cercetare teatrală.

Adică de a descoperi şi experimenta inedite modalităţi de expresie teatrală, de a vedea modul în care acestea rezonează cu realităţile şi condiţionările etice, sociale şi estetice ale lumii contemporane. O lume a provocărilor de tot felul, o lume în care dezordinea şi violenţa au devenit regulă, părţi aproape imperceptibile, socotite cvasi-fireşti, ale unui cotidian virusat, dacă nu cumva pervertit de-a dreptul. Cu o aplecare specială pentru formele încă şi mai dureroase în care se manifestă acestea în zona estică a continentului european, o zonă a incertului, a frământărilor, a punerii la îndoială şi a reformulării unor concepte socotite până mai ieri sacro-sancte, precum maternitatea sau familia.

FOTO Simion Varsanov

Oare nu cumva într-o astfel de lume în care sărăcia generează, între altele, o recrudescenţă a fenomenului migraţiei, în care oamenii îşi iau lumea în cap sperând ca altundeva să îşi poată exercita dreptul la viaţă mitul antic al Medeii îşi arată mai pronunţat, mai răscolitor şi mai tragic actualitatea? Oare nu cumva felul în care ar trebui judecată fapta abominabilă a femeii ce îşi ucide copiii ar putea suporta amendamente nu numai dintre cele mai serioase, ci şi dintre cele mai dureroase?

Sunt, cred, întrebările de la care au pornit Ivan Dobcev şi Stefan Ivanov, semnatarii scenariului dramatic Medeea, mama mea, remarcabil transpus scenic într-un spectacol de mare impact social şi emoţional de regizorii Ivan Dobcev şi Margarita Mladenova. Spectacol a cărui originalitate se bazează pe faptul că pare unul construit pe două voci. Voci cărora întruchipările tradiţionale ale mitului, dar chiar şi rescrierile lui contemporane, chiar ceva mai libere şi mai iconoclaste, le acordă parcă un drept ceva mai limitat la liberă exprimare. E vorba mai întâi despre vocile copiilor care, prin cine ştie ce minune, au ajuns să se salveze, să plece prin lume şi să îşi caute supravieţuirea uneori donând sânge contra unei recompense materiale derizorii. Dar şi despre vocile feluritelor Medei de azi, recrutate din zone sociale diferite, uneori extrem-marginale, oricum necondiţionat defavorizate. Femei care fie că îşi înstrăinează copiii nedoriţi, sperând că astfel aceştia ar putea avea o minimă şansă la o supravieţuire decentă, fie decid să lepede sarcina cu toate riscurile aferente, fie recurg la soluţia extremă a pruncuciderii.

Scenariul dramatic e unul răscolitor, emoţionant, ba chiar patetic. La fel cum e şi spectacolul, jucat în forţă, la înaltă tensiune de o trupă de actori care sub conducerea celor doi regizori au identificat soluţia ca cele şase secvenţe din care e compus să aibă fiecare originalitatea şi individualitatea proprii, să nu cadă în monotonie şi repetitivitate. Să intre într-o nedezminţită comunicare cu spectatorii, Mai puţin clar, cel puţin din punctul meu de vedere, e motivul în virtutea căruia atât scenariştii cât şi directorii de scenă au recurs la o secvenţă mediană „culturală”, cu referinţe la Cioran şi Beckett , la Paul Celan şi la Elias Canetti.

2. Dacă Medeea, mama mea se fundamentează pe rescrierea total neconvenţională, iconoclastă de-a dreptul a mitului antic elen, spectacolul Un mort se întoarce la iubita lui îşi are punctul de plecare de la o legendă şi de la credinţe populare pe care scriitoarea slovenă de literatură dramatică Svetlana Markovič le reformulează şi recoagulează într-un text modern ce nu îşi trădează originile folclorice. Ba, din contră, le conservă asociindu-le modernitate şi metafizic de mare şi rafinată subtilitate.

Un mort se întoarce la iubita sa e povestea unui alt Romeo şi a unei alte Juliete decât cei clasicizaţi şi mitologizaţi de-a dreptul de pana lui Shakespeare. E povestea unor tineri ce nu îşi pot împlini iubirea din pricina condiţionărilor sociale de tot felul, a familiei, a morţii şi a ceea ce îndeobşte se cheamă „gura satului”. Tineri „dublaţi” de o altă pereche, de fapt „replica” pervertită a primeia, alter-ego-ului acesteia. O pereche ce se supune convenţiilor şi condiţionalităţilor de tot felul, una mai meschină, mai vulgar-materialistă decât cealaltă.

Vedem pe scenă o primă şi o a două Micka, una romantică şi îndrăgostită (Ana Urbanc), cealalată materialistă şi rea (Vesna Pernarcic), aparent surori, în realitate una şi aceeaşi fiinţă. A cărei conduită e cu totul alta faţă de bărbatul iubit, Anzel, un grădinar rămas şi dincolo de moarte omul cu florile ( Miha Rodman), decât cea răutăcioasă, materialistă şi acră faţă de morarul devenit un fel de soţ cu de-a sila din felurite pricini care mai de care mai terestre şi mai defective de orice urmă de romantism (Aliosha Ternovsek). Totul completat cu intervenţiile şi comentariile relevante pentru mentalitatea, condiţionările şi închistările sociale dintr-o comunitate mică, în care fiecare se cunoaşte cu fiecare şi oricine se socoteşte îndreptăţit să îl sfătuiască şi să îl judece pe celălalt.

„Un mort se întoarce la iubita lui”, la Festivalul NETA 2015 din Bucureşti

Întreaga poveste, cu nenumăratele ei complicaţii, este înfăţişată scenic de regizorul Jernej Lorenci într-un spectacol elegant, de factură populară riguros filtrată ( de unde şi simplitatea decorului gândit de Branko Hojnic şi cea a costumelor create de Belinda Radulovic), în care muzica, al cărei autor este Branko Rožman, se îmbină armonios cu vorbele. Actorii sunt veritabili performeri căci fiecare cântă la câte un instrument, preponderent fiind acordeonul.

Imaginea în care Prima Micka şi Anzel sunt acoperiţi de făina cernută asupra lor de morar este una extrem de puternică, izbutind să consfinţească la modul categoric şi dureros derizoria victorie a materialului asupra sentimentelor autentice şi pure.

3. Tobelia, spectacol-coproducţie dintre Teatrul de Dramă şi Marionete din Vraţa (Bulgaria) şi Micul Teatru de Dramă din Bitolia (Macedonia), înscenează piesa au acelaşi nume a lui Ljubomir Dukovič, despre care aflăm că e unul dintre cei mai buni şi mai prolifici scriitori de literatură dramatică din Macedonia de azi. El rescrie esenţializat un vechi obicei, o cutumă de mare stricteţe din viaţa muntenegreano-albaneză. Cutumă care impune o conduită riguroasă, neiertătoare fetelor din familii rămase fără urmaşi. Obligaţia de a rămâne neîntinate, asumându-şi astfel rolul de fiu-ne-existent.

„Tobelia”, la Festivalul NETA din Bucureşti

La respectarea regulii de către propria-i fiică şi de nora rămasă văduvă după moartea neaşteptată a fiului, veghează cu străşnicie bătrâna Vida, un fel de alter-ego balcanic al hispanicei Bernarda Alba. Numai că, în vreme ce eroina lui Garcia Lorca instituie în familie reguli draconice cu de la sine putere, numai şi numai din răutate şi din capriciu exacerbat, Vida o face pentru a respecta tradiţia. În conformitate cu un standard specific femeilor cărora le-a fost dat să trăiască în zone dure, unde viaţa e grea, privaţiunile multiple şi bucuriile cvasi-inexistente.

În spectacolul în alb şi negru, mai degrabă al negrului atot-puternic, conceput de regizorul Nick Uper, acţiunea se petrece în spaţiul închis al unui apartament de bloc. Un loc din care nimeni nu are, metaforic vorbind, dreptul de a ieşi şi în care rolul de gardian e asumat de fosta profesoară Vida. Intră doar muzica rock specifică spaţiului iugoslav al anilor 80 care nu are misiunea doar de a realiza trecerile dintre secvenţe, ci şi de a le comenta.

Montarea e una de text şi de actorie, mai puţin de prestidigitaţie regizorală. Drept pentru care cele trei interprete –Joana Popovska (Vida), Rositza Ognajnova (Ana) şi Kamelia Lishkovska (Bojana) – au sarcini complexe, nicidecum uşoare, lor revenindu-le misiunea de a surprinde şi transmite confruntările dintre personaje şi zbaterile lor interioare. Au făcut-o cu rezultate nu excepţionale, dar oricum onorabile.

Teatrul Laborator „Sfumato” din Sofia- MEDEEA, MAMA MEA de Ivan Dobcev şi Stefan Ivanov;

Un spectacol de Ivan Dobcev şii Margarita Mladenova;

Scenografia: Daniela Oleg Liahova;

Muzica originală: Assen Avramov;

Fotografii: Simon Varsanov;

Cu: Margita Gosheva, Elena Dimitrova, Nevena Kaludova, Dimitar Nikolov, Boyko Krastanov, Antonio Dimitrievsky, Stanislav Ganchev şi Ivalylo Grachev;

Data reprezentaţiei: 30 august 2015 (la Festivalul NETA, Bucureşti)

Teatrul Prešeren şi Teatrul Municipal Ptuj din Slovenia- UN MORT SE ÎNTOARCE LA IUBITA LUI de Svetlana Makarovič;

Regia: Jernei Lorenci;

Decorul: Branko Hojnic;

Costumele: Belinda Radulovic;

Coregrafia: Gregor Luštek;