Spectacolul după opera lui Richard Wagner, Lohengrin, a fost pus în scenă de Silviu Purcărete FOTO: ONB

"Cu siguranţă, indiferent de gusturi, preferinţe şi orientarea estetică, spectatorul nu se va plictisi nicio clipă la noul Lohengrin pus în scenă de Silviu Purcărete la Opera Naţională Bucureşti (ONB)", spune muzicologul Lena Vieru Conta, într-o cronică, publicată de Adevărul.

Text de Lena Vieru Conta  

Muzica inconfundabilă a lui Wagner e însoţită, că şi personajele principale, de un doppelgänger vizual la fel de inconfundabil, marca lui Silviu Purcărete. Şi, ca între personajele principale şi dublurile lor actoriceşti, se creează între sonor şi vizual când omofonie, când polifonie sau eterofonie, când contrast, când armonie şi, foarte rar, fuziune. Opera lui Wagner a intrat în dialog cu imaginaţia nărăvaşă a regizorului, dând naştere unui Gesamtkunstwerk foarte viu, cu contraste stilistice mari. Ceea ce îl poate frapa pe muzicianul spectator e îmbogăţirea construcţiei muzicale prin extinderea procedeelor sintactice în dramaturgie, rezultând o megastructură sonor-vizuală bogată în idei şi referinţe. Nu e un dialog uşor, nu e vorba numai de polifonie plastic-sonoră, ci şi de combinaţii de sintaxe muzicale care, în desfăşurarea acţiunii scenice, reflectă, în ciuda divergenţelor stilistice, complexitatea limbajului lui Wagner. 

Ideea dublării personajelor cu roluri mute nu e nouă – o întâlnim chiar în forma unei mise-en-abyme în Hamlet -ul lui Shakespeare, în scena reprezentării asasinatului regelui în faţa noului cuplu regal. (Rămâne de neuitat şi punerea în scenă a lui Hamlet de către Alexandru Tocilescu, în 1985, la teatrul Bulandra, unde rolul principal jucat de Ion Caramitru era secondat de un alter-ego pianist). În Lohengrin-ul lui Purcărete, personajele jucate de actorii-mimi intră în relaţie psihologică dar şi de tip sintactic muzical cu cântăreţii din rolurile principale, de la dublarea lejer desincronizată a acţiunilor şi gesturilor – eterofonie vizuală- la momente de polifonie, de imitaţii şi contrapunct. Relaţionarea fluidă a personajelor, alegerea adresării când unei ipostaze a acestora, când celeilalte, e subtilă, nuanţată psihologic şi seamănă cu trecerea unei idei muzicale prin diferite registre sau cu încrucişările de voci într-o fugă dublă.

Cui i se adresează Lohengrin- Elsei-persona sau Elsei-id? În timp ce soprana cântă, păstrând o atitudine princiară, Sinele Elsei e cel la care vrea Lohengrin să ajungă.  

 Aceste momente sunt şi cele mai interesante. Aidoma unor motive prelucrate, transformate, asemenea unor teme în opoziţie într-o dezvoltare de sonată, antagonismul dintre cântăreţ şi actorul ce joacă acelaşi personaj, în momentele de relevare a intenţiilor ascunse sau al conflictului dintre conştient şi inconştient, dintre ego şi sine, dintre persona şi anima se adresează sensibilităţii muzicale a spectatorului, chiar dacă sunt receptate vizual şi greu de sesizat dintr-o singură vizionare. Citirea în cheie psihanalitică a dramaturgiei se justifică prin însuşi visul Elsei de la începutul operei: premoniţia însoţeşte quasi-permanent desfăşurarea acţiunii. 

Elsa- actriţă este şi singurul personaj-dublură prezentat într-o dezarmantă umanitate, căci Lohengrin, Telramund şi Ortrud apar mai degrabă că arhetipuri în mişcare. În timp ce anatomia apolinică a lui Istvan Teglas în rolul mut al lui Lohengrin aduce aminte de nudurile albe, lucioase, ca de marmură ale lui Bronzino, postura uşor adusă de spate, mişcările nesigure, zgribulite ale Andei Saltelechi în rolul Elsei sunt expresia însăşi a vulnerabilităţii.

Este adevărat că cele două personaje mute, unul ideal, surprins în atemporal, de o frumuseţe clasică, celălalt asemănător unei schiţe de mişcare în stil expresionist se leagă prin culoare, prin poziţia fetală în care apar leitmotivic pe patul de metal pentru o singură persoană, prin tempo-ul preponderent lent al mişcărilor. În profil, de la distanţă, capul lui Teglas aminteşte de păsărarii, pelerinii şi călugării lui Sorin Ilfoveanu, de personajele lui Ştefan Câlţia şi ale lui Ion Iancuţ. Chiar prima scenă, repetată la sfârşitul operei că un complement cadenţial are ceva din singurătatea şi neliniştea metafizică ale personajelor care bântuie imaginaţia discipolilor lui Corneliu Baba. Aparent o scenă de gen cu elemente fantastice, primul tablou ce se deschide în faţa publicului conţine germenii conflictului.

Cele trei personaje alcătuiesc o compoziţie triunghiulara sobră ca de statui vivante. Vedem relaţia maternă a Elsei cu fratele mai mic, jucat, la sfârşit, tot de Istvan Teglas, grija ei pentru fratele iubit şi răul insidious la pânda.  În timp ce Anda Saltelechi îl hrăneşte cu linguriţa pe Teglas-Gottfried-Lohengrin, Ortrud, arhetip al cruzimii, ambiţiei deşarte, invidiei, ipocriziei, fumează culcată şi unelteşte, privind cerul. Repetarea scenei mute la sfârşitul operei plasează în atemporal, în mitologic triunghiul- cuplul şi intriganta. Muzical vorbind, îi da un caracter ciclic. Trebuie remarcată sensibilitatea muzicală a Alinei Petrică, ale carei mişcări şerpuitoare aduc aminte de rolul Ofeliei Popii din Faust (unduiri, târât pe jos, săritura bruscă de himeră de pe podea pe masă etc). Multe din gesturile sale pompoase, grandilocvente reflectă perfect expresia muzicală şi presupun o ascultare extrem de atentă şi receptivă a melodiei, a schimbărilor armonice. Contrastul dintre Elsa şi Ortrud e, bineînţeles, manifest în colorit, dar şi în maniera de a juca, în ritmul şi tempo-urile mişcărilor. În timp ce Id-ul lui Ortrud e calofil-teatral, manierist, Id-ul Elsei are naturaleţe şi ingenuitate: actriţa e desculţă, dezbrăcată,  uşor împiedicată sau grijulie, tandră, dezvelită de frumuseţi artificiale. Frapant e şi contrastul dintre Lohengrin-actorul şi Telramund. Dacă Lohengrin e apolinic, Telramund -actorul Rareş Florin Stoica- e, ca şi Alina Petrică în rolul lui Ortrud, mai degrabă pe versantul dionisiac: meridional, ager în mişcări, musculos în scena duelului (care, în treacăt fie zis, aminteşte cu umor probabil voluntar de un celebru moment din primul film cu Indiana Jones, unde un personaj învârte îndelung un iatagan ameninţător, ca să fie doborât instantaneu dintr-o împuşcătură calmă a adversarului). Momentele de umor sunt ambigue în spectacol şi probabil greu digerabile pentru împătimiţii purişti ai operei.

Există un soi de făcut cu ochiul de pe poziţia contemporană – cum să abordezi azi mitologia germanică: cu evlavie sau cu reculul postmodern?

Puţini ştiu că Silviu Purcărete a studiat artele plastice la Liceul Tonitza şi e un excelent desenator. Compoziţiile sale scenice sunt totdeauna reuşite, simţul direcţiei în percepţia vizuală, caracteristicile mişcărilor personajelor, mânuirea grupurilor pe scenă sunt inegalabile. De neuitat rămâne corul antic din Danaidele sfârşitului anilor 1990, grupuri compacte de bărbaţi în costume cu serviete, cu profiluri ascuţite, deplasându-se rapid pe scenă, ocupând poziţii în cele mai felurite colţuri ale câmpului vizual, încremenind în aşteptare servilă sau ameninţătoare. În Lohengrin, grupurile sunt corul şi ceata oamenilor în piei de lup, suita lui Ortrud, servitorii răului, dar şi simbolul păgânismului germanic, opus ideii creştine a Graalului. La începutul actului II, oamenii în piei de lup dormitează ca o mare dihanie ce tresare quasi sincron, ca un tremolo.

Grupul readoarme, se poate dezlănţui, furişa, adulmeca. Aceşti oameni-lupi, un fel de lumpeni, par a fi emanaţii, ecouri şi reverberaţii ale răului în inconştientul colectiv. Sunt răul multiplicat, mulţimea pregătită să devoreze.

Partea animalică a naturii umane e cât se poate de explicit adusă în prim plan în scena din actul III, unde Ortrud-persona (cântăreaţa) o tine cu greu în lesă pe Ortrud-umbra (actriţa), dezlănţuită că o fiară turbată împotriva celei pe care o urăşte. Momentul e aproape la fel de impresionant ca cel în care Elsa avansează stingher, cu genunchii pliaţi, acoperindu-şi goliciunea, în poziţia clasica a lui Venus Pudica, dar semănând izbitor cu Lucreziile şi Evele lui Lucas Cranach şi cu personajele nude din Grădina plăcerilor a lui Bosch. În locul unui catwalk e o masă lungă pregătită pentru banchet, în locul posturii princiare, vedem Sinele dezgolit şi vulnerabil al unei fetişcane, care se transformă în momentul în care Ego-ul, Elsa- cântăreaţă, îi îmbracă rochia nupţială. Id-ul Elsei devina Persona, diferită de cea întruchipată de cântăreaţă –clipă de transfomare şi fuziune, iradiind fericire şi frumuseţe. Sunt multe momente foarte plastice în spectacol, bunăoară Lohengrin şi Elsa-actorii apar la finalul scenei în care ea îl convinge să-şi dezvăluie identitatea, ca Adam şi Eva izgoniţi din rai în fresca lui Masaccio din capela Brancacci, referinţă directa la Paradisul pierdut. Corul se vede în actul II în ecleraj rembrandtian, dar aminteşte şi de personajele colective ale lui Corneliu Baba, acest urmaş autohton al pictorului olandez. Scena în care apar cele trei personaje gigantice ar fi putut cădea în butaforic, dacă ele nu ar fi amintit de caracterele în costume de epocă ale lui Câlţia, iar cel din stânga, cu pălărie, de Bătrânul crepuscular, o lucrare de adolescent, atipică, a lui Salvador Dali şi de personajele fantastice ale lui Clarette Wachtel.

Meritele imense ale scenografului Dragoş Buhagiar sunt de necontestat, iar colaborarea sa cu Silviu Purcărete vădeşte fundamente estetice comune amândurora.

Sunt şi multe simboluri în spectacol-dacă cel al mâinilor roşii de sânge ale lui Lohengrin e prea explicit, pieile de lup au conotaţii multiple, de la “homo homini lupus” la episodul relativ recent din Capitoliul din Washington. Căruciorul alb din anii 1950-‘60 revine de câteva ori ca un leitmotiv asociat cu copilul, cu lebăda, cu inocenţa. Şi aici, instrumentarul de tip suprarealist, dar mai degrabă fantastic al lui Purcărete pare a fi o alteraţie accidentală, dar dacă ne amintim de simbolurile cornului, spadei, inelului, ce-i drept, în varianta mai nobilă vizual, înţelegem şi poziţia modernă şi umorul şi nostalgiile lui Purcărete. Rămâne de desluşit raportarea regiei la disputa dintre sublim şi pitoresc din secolul XIX. Wagner aspira permanent şi cu succes la sublim, în timp ce la Purcărete acesta apare cu predilecţie în dimensiunea să înspăimântătoare. Tenebrele şi oroarea îşi găsesc perfect expresia, pe când sublimul luminos, dificil de realizat fără dulcegărie, e mereu umbrit de teama de ridicol, de fascinaţia pentru detaliul pitoresc.

Pe plan muzical, merită toate laudele întreaga echipă şi distribuţiile celor două seri la care am asistat, pe 10 si 12 decembrie. Laconismul scenografiei şi luminilor lui Dragoş Buhagiar (pe care l-am apreciat şi în Elisaveta Bam, după Harms) compensează abundenţa informaţiei vizuale regizorale. Costumele eclectice îi avantajează pe protagonişti şi omogenizează corul. Pregătirea muzicală, o muncă prea puţin înţeleasă şi apreciată de spectatori şi chiar de critici a fost realizată la cote maxime de implicare. Orchestra a sunat monumental în momentele glorioase şi estompat în cele misterioase, Tiberiu Soare realizând o performanţă greu de apreciat pentru cei dinafara meseriei. Diversitatea vocilor protagoniştilor, unii diferiţi de la seară la seară, constanta rămânând prezenţa extraordinarului Benjamin Bruns şi suculentului Valentin Vasiliu, diferenţele timbrale au îmbogăţit impresiile celor două seri la care am asistat. E greu şi de fapt inutil să alegi între Elsa Dianei Gouglina, statuară, cu luciri de marmură în glas şi Elsa mai mobilă, mai feminină şi fermecătoare a Martei Sandu Ofrim, cu stăpânire omogenă a glasului în toate registrele. Care din cele două Ortrud, această Lady Macbeth a lui Wagner, a fost mai convingătoare, Petra Lang sau Madeleine Pascu? Amândouă au convins şi au încântat în egală măsură. Filip Panait a fost un rege mai tandru în seara de 10 decembrie, în timp ce Marius Boloş-unul mai solemn în 12 decembrie. Vasile Chişiu a fost un herald mai mobil, mai dinamic, în timp ce Dan Indricău -unul mai maiestuos. Cei patru paji, Tania Ruskova, Oana Ştefania Ionescu, Andreea Grigore, Florentina Picuş au avut farmec şi mari calităţi vocale, iar cei patru nobili, Mihai Geambaşu, Narcis Brebeanu, Adrian Strezea şi Octavian Creţu s-au remarcat prin vivacitate şi prezenţă scenică.

Li se cuvin laude actorilor Ionel Barac, Vlad Benescu, Larisa Enache, Anamaria Olas, Vlad Milotoi, Tudor Morgovan, Ioan Paraschiv, Lavinia Pele, Alexandru Petcu, Adrian Pop, Alexandru Pribeagu, Alexandra Stroe, Magda Zimbran, cum merită aplaudat corul pregătit de Daniel Jinga şi de Adrian Ionescu. Asistentul de decor Vladimir Iuganu, asistenta la costume Andrada Chiriac, dar şi regizorii tehnici şi toţi cei angrenaţi în această producţie, corepetitorii, tehnicienii, pictorii de scenă, atelierele de croitorie, asistentele la machiaj merită şi ei aplauze. Încă o dată, remarcabilă şi decisivă a fost implicarea orchestrei şi a dirijorului Tiberiu Soare şi, last but not least, contribuţia colaboratorului artistic la regie Rareş Zaharia, ale cărui cultură şi rafinament, venite din domeniul istoriei artei dar şi din cel al muzicii s-au împletit armonios cu viziunea lui Silviu Purcărete şi a lui Dragoş Buhagiar. 

Noua producţie Lohengrin e un spectacol memorabil ce va da naştere şi unor controverse, dar aşa şi trebuie să fie în artă.

Lohengrin

Richard Wagner

Libretul de Richard Wagner

Premiera mondială Deutsches Nationaltheater and Staatskapelle Weimar, Weimar, Germania, în data de 28 august 1850

Regie  -Silviu Purcărete

Scenografie şi light design - Dragoş Buhagiar

Maeştri de cor Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Colaborator artistic regie Rareş Zaharia

Asistent regie Paula Stoica

Asistent decor Vladimir Iuganu

Asistent costume Andrada Chiriac

Asistent dirijor Mircea Pădurariu

Distribuţie                      

Dirijor: Tiberiu Soare

Lohengrin:
Daniel Magdal

Elsa von Brabant:
Marta Sandu Ofrim

Ortrud:
Sidonia Nica – debut

Friedrich von Telramund:
Cătălin Toropoc / Valentin Vasiliu

Heinrich der Vogler:
Marius Boloş

Heerufer:
Vasile Chişiu / Dan Indricău

Patru paji:
Tania Ruskova
Oana Ştefania Ionescu
Andreea Grigore
Florentina Picuş

Patru nobili:
Mihai Geambaşu
Narcis Brebeanu
Adrian Strezea
Octavian Creţu

Actori:
Ionel Barac
Vlad Benescu
Larisa Enache
Anamaria Olaş
Vlad Milotoi
Tudor Morgovan
Ioan Paraschiv
Lavinia Pele
Alexandru Petcu
Adrian Pop
Alexandru Pribeagu
Alexandra Stroe
Magda Zimbran

Pregătire muzicală: Luminiţa Berariu, Ioana Maxim, Liana Mareş şi Sabin Orbulescu

Cu participarea Orchestrei şi a Corului Operei Naţionale Bucureşti

* Instituţia îşi rezervă dreptul de a aduce modificări în distribuţiile spectacolelor în cazul în care situaţia le impune.