CRONICĂ Festivalul NETA de la Bucureşti – Dovada că din teatru definitivul e exclus

Trăim într-o lume din ce în ce mai complicată, marcată de aspiraţii, declaraţii şi acţiuni concrete dintre cele mai contradictorii.

Ne bucură de fiecare dată să ne reamintim că „toţi pe lume fraţi noi suntem”, aşa cum glăsuieşte Oda bucuriei, aleasă drept imn pentru Uniunea Europeană, dar devenim cum nu se poate mai prudenţi, mai reticenţi, mai fals-reflexivi, mai individualişti atunci când se pune problema să ne dovedim „frăţietatea” în cazuri extreme. Aşa cum este, de pildă, „criza refugiaţilor” la a cărei rezolvare ce, din păcate, nu poate fi decât parţială şi de moment,  nu prea vrem noi, românii, să contribuim căci costă, fiindcă suntem săraci, deoarece avem probleme. Probleme nicidecum noi pe care ba le-am uitat, ba le-am ascuns sub preş, ba ne-au fost trecute cu vederea în clipa în care am primit ok-ul de integrare sau de început al integrării în UE. Ceea ce nu înseamnă că nu suntem, pe mai departe, cu ochii şi cu dorinţa spre Occident, spre marile capitale ale Vestului european, spre luxul şi luminile acestora.

La sfârşit de august şi la început de septembrie, atunci când ecranele televizoarelor erau pline de imagini cu imigranţi ce încercau să scape de teroarea Statului Islamic iar veştile şi comentariile de presă ne înştiinţau că birocraţii de la Bruxelles ne vor impune o anumită cotă de refugiaţi căci aşa e „europeneşte”, iar a fi european şi pro-occidental înseamnă nu doar să primeşti bani cu care, de altminteri,  nu prea ştim ce să facem, ci să mai şi cheltuim câte ceva şi, mai presus de toate, să respectăm un set de reguli, a avut loc la Bucureşti un important festival de teatru. Se cheamă NETA şi e modalitatea concretă de manifestare a  formei de asociere teatrală omonime a cărei înfiinţare s-a petrecut în urmă cu zece ani. NETA adică New European Theatre Action.

Teatrul Naţional din Bucureşti, prin semnătura pusă pe actul de înfiinţare de directorul său, actorul Ion Caramitru, e membru fondator şi a socotit de datoria lui să fie gazda a ceea ce pentru moment s-a spus că ar fi ediţia unică a festivalului. O unicitate ce se arată că ar fi posibil să fie pusă sub, de data aceasta, unui benefic semn al întrebării fiindcă este foarte posibil ca peste un an sau peste doi tot acelaşi Naţional bucureştean să fie gazda unei a doua ediţii a acestei manifestări de cultură teatrală îndreptăţită să se permanentizeze. Căci da, e foarte bine că dorim să ne occidentalizăm, şi mai bine ar fi să o facem fără să facem mofturi şi să punem condiţii pe care nimeni nu va fi dispus vreodată să ni le bage în seamă, dar la fel de bine e să ne reamintim că facem parte dintr-o anume zonă europeană, cea a Balcanilor, cu istoria, cu legendele, cu miturile, cu realităţile, cu primejdiile şi cu violenţele aferente. Şi că tuturor acestor dominante şi caracteristici le-a dat şi le dă expresie arta teatrului.  Confirmând celebra zicere shakespeariană în conformitate cu care teatrul e o scenă şi toţi oamenii actori.

Cele opt zile cât a durat Festivalul NETA, festival la concretizarea căruia au luat parte colective teatrale din Albania, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Grecia, Macedonia, Muntenegru, România, Slovenia, dar şi din Italia şi din Rusia, ne-au reamintit proeminent şi convingător artisticeşte dominantele în cauză. Ca şi faptul că, dincolo de aspiraţiile dar şi de vocaţiile occidentale cât se pare de reale şi de verificate în practică ale culturii române în general, ale celei teatrale în special, aparţinem pe mai departe (şi) spaţiului balcanic. Ceea ce nu e deloc rău şi nu e nicidecum ruşinos ori pernicios. Şi că, în pofida faptului că despre cultura produsă în respectivul areal, se spune, mai pe drept, mai pe nedrept, că ar fi una ba periferică, ba defavorizată, lucrurile nu stau faptic defel altfel.

Dacă totuşi vorbim despre defavorizare, atunci cred că suntem îndreptăţiţi să o facem doar în două privinţe: în aceea a cunoaşterii şi în cea a receptării. Iar ceea ce îmi place să cred că a fost prima ediţie sau ediţia-pilot a unei festival de teatru cu personalitate şi viitor a însemnat o soluţie, o şansă în vederea eliminării acestor handicapuri. Deoarece altminteri cele 13 spectacole ce au figurat în oferta manifestării au fost, dincolo de calibrele lor valorice diferite, defel periferice şi nicidecum neinteresante.

Unele ne-au reamintit, în forme şi modalităţi stilistice surprinzătoare, legende şi mituri. Mă gândesc la Medeea, mama mea,  la Un mort se întoarce la iubita sa, la Tobelia, la Chiril şi Metodiu- Who are you?. Altele ne-au vorbit despre violenţă, aşa cum au făcut-o Butoiul cu pulbere şi  Noaptea lui Velver. Au fost spectacole care au abordat obsedanta şi parcă de nerezolvat problemă a memoriei şi relelor comunismului doar aparent trecut, dar cu certitudine lăsător de multe răni. E vorba despre Un Djilas obişnuit şi Cuvântul tată. Altele s-au aplecat asupra suferinţelor şi bolilor umane individuale, aşa cum au fost spectacole Noroc, Nosferatu! şi Confuzii! Am văzut montări moderne, contemporane, extrem-revoluţionare ale unor scrieri clasice precum Visul unei nopţi de vară şi Electra. Mie personal, un spectacol cum a fost cel cu Lungul drum al zilei către noapte mi-a pus sub semnul întrebării părerea/prejudecata că literatura dramatică a lui Eugene O’ Neill ca şi a altor dramaturgi americani contemporani lui ar fi suferit un proces de rapidă devalorizare. Am avut parte de montări care au infirmat opinia că s-ar fi cam terminat cu dominaţia sau chiar cu dictatura regizorului, dar şi cu înscenări în care mai important decât orice altceva a fost actorul.

 Am avut în cele opt zile de festival, de fapt, dovada că nimic în teatru nu este definitiv. Că teatrul este caracterizat prin căutare şi prin inovaţie şi că, poate mai mult decât în alte părţi, e valabilă afirmaţia Panta rhei.