Criză şi psihanaliză

„Panică” la Nottara, cu Gabriel Răuţă, Alexandru Jitea şi Vlad Zamfirescu     FOTOGRAFII de Ciprian Duica

„Panică”, impecabil aliaj de comedie şi dramă, este o piesă scrisă de finlandezul Mika Myllaho în 1995 pe vremea când avea 39 de ani. Cam tot atâţi câţi au şi cei trei protagonişti, Max, Leo şi Jani.

Nu ştiu dacă atunci când a creat-o, dramaturgul a folosit câte ceva din propria lui experienţă, dacă s-a gândit cumva la sine însuşi, dacă înainte de a se apuca de scris s-a întrebat „cum ar fi dacă ar fi”. Nu sunt tentat acum, în momentul în care scriu despre un spectacol al Teatrului Nottara ce a avut premiera la început de ianuarie şi pe care eu am ajuns să îl văd doar în a doua decadă a lunii octombrie, să fac referiri la Proust cu al său Contre Sainte-Beuve, dar nici la Eugen Simion şi la cartea lui Întoarcerea autorului.

Observ însă cu bucurie că piesa e bună, concentrată, vioaie, mereu generatoare de situaţii noi şi de surprize. Că deşi au trecut de la scrierea ei nouă ani, mulţi şi puţini deopotrivă atunci când e vorba despre literatură dramatică, gen literar ameninţat mai abitir decât altele de primejdia perisabilităţii, scrierea nu are nici cea mai mică urmă de riduri.

Povestea e relativ simplă. Max, Leo şi Jani sunt trei bărbaţi cu oarecare stare materială. Fac parte din ceea ce se cheamă clasa de mijloc. Max e psihiatru, psiholog, psihoterapeut. Cândva, demult, a avut o problemă cu o femeie devenită fostă soţie. În plus, a mai avut parte şi de un atac de panică în metrou. S-a autoizolat în propria cameră prevăzută cu geamuri etanşe şi jaluzele trase, asemenea odăilor celebrei bătrâne din Marile speranţe, însă nu vrea ca nici una din uşile din interior să fie perfect închisă. Încearcă să se autotrateze, punctul forte în psihiatria autoprescrisă fiind filmul Vorbeşte cu ea al lui Almodovar. Joni e fratele lui, producător, realizator şi moderator al unui talk show de televiziune. Emisiunea are rating, are şi succes şi cu toate acestea nu mai deţine o poziţie din cale afară de sigură în grila postului. Drept pentru care Joni e mereu agitat şi vorbeşte necontenit la telefon. O face şi pentru că are o sumedenie de probleme cu sumedenia de femei din viaţa lui. Pe care le minte, cărora le spune vorbe dragi, fără a simţi în realitate nimic pentru ele. Leo e un vechi prieten al celor doi, inginer de profesie, exilat de soţie din căminul conjugal. Nu definitiv, însă, oricum, pentru o perioadă de timp destul de îndelungată, socotită de femeie a-i fi necesară bărbatului pentru reflecţii ceva mai profunde asupra sensurilor, valorilor şi obligaţiilor căsn

Piesa aceasta de cameră, de interior a fost foarte bine tradusă de Cristina Toma şi a fost montată la Nottara de un expert al genului, regizorul Theodor Cristian Popescu. Unul dintre acei puţini directori de scenă, ajunşi şi ei, precum protagoniştii piesei, la vârsta de 40 de ani şi care au învăţat din propria lor experienţă, poate că şi din micile lor crize profesionale depăşite con brio, că nu se prea poate face teatru bun fără actori buni şi că lucrul cu actorul nu e defel un moft, pierdere de vreme sau sacrificarea propriei lor personalităţi creatoare. Dimpotrivă. Că lucrul cu actorul înseamnă creaţie.

Pentru spectacolul de la Teatrul Nottara, Theodor Cristian Popescu a alcătuit o foarte bună distribuţie. I-a „chemat sub arme” pe doi dintre actorii Teatrului, Alexandru Jitea (Leo) şi Gabriel Răuţă (Max), cu care a lucrat foarte bine cu prilejul anterioarei lui colaborări cu Teatrul de pe Bulevard, dar şi pe Vlad Zamfirescu, actor cu mare farmec, histrion ideal care cred că ar putea scrie, şi nu oricum, ci „pe bune”, o foarte interesantă teză de doctorat despre specificul interpretării în piesele jucate în spaţii restrânse. Trioul lor e imbatabil drept pentru care picnicul pe câmpul de luptă care a devenit livingul lui Max e unul impecabil.

Şi e aşa fiindcă regizorul Theodor Cristian Popescu nu le-a acordat atenţia cuvenită doar lor şi lucrului cu ei, ci şi tânărului scenograf Cosmin Florea. Care a avut grijă, între altele, la armonizarea culorilor decorurilor cu cele ale costumelor, o armonizare gândită nu doar de dragul imaginii, ci şi în numele ideii.

Şi pentru ca lucrurile să stea cu adevărat bine, spectacolul bucureştean dispune şi de o adecvată ilustraţie muzicală semnată de Gabriel Răuţă.

Teatrul Nottara din Bucureşti- PANICĂ de Mika Myllaho;

Traducerea: Cristina Toma;

Regia: Theodor Cristian Popescu;

Scenografia: Cosmin Florea;

Cu: Gabriel Răuţă, Alexandru Jitea şi Vlad Zamfirescu;

Data reprezentaţiei: 12 octombrie 2014