„Coriolanus“. Despre demnitate sau „Revolta maselor“
0
Prin „Coriolanus“, spectacolul său de la Teatrul Bulandra, regizorul Alexandru Darie reînnoadă cu tradiţia marilor sale spectacole din anii ’90: vizuale, de o intensitate aproape epidermică, la scară mare şi pe teme mari. Textul lui Shakespeare indică clar duşmanul oricărei societăţi: populismul şi voinţa monstruoasă a plebei, ceea ce în epoca noastră, cu dominaţia reţelelor sociale şi aşa-zisa „democratizare“ a gusturilor, devine foarte actual.
Pentru cine le cunoaşte, „Coriolanus“ reaminteşte de spectacole mari, grandioase ale lui Darie, care ne-au încântat în (acum) îndepărtaţii ani ’90 (şi, cum am mai scris, e chiar genul de teatru pe care-l prefer). Este vorba, în primul rând, de spectacolul-capodoperă „Iulius Cezar“, tot după Shakespeare – situaţia politică din „Coriolanus“ o prefigurează pe cea de la începutul mult mai cunoscutei drame istorice, dar vom reveni asupra acestui aspect –, dar şi de „Anatomie. Titus. Căderea Romei“ (o rescriere a „Titus Andronicus“-ului shakespearian de către dramaturgul german Heiner Müller), practic ultimul spectacol mare al regizorului din acea perioadă (dacă exceptăm „Iluzia comică“ corneillană, care-i cu totul altceva).
Desigur, nu se mai atinge / nu mai poate fi atins nivelul capodoperelor din acei ani: „Poveste de iarnă“, „Trei surori“ şi cea menţionată deja, dar „Coriolanus“ reprezintă o revenire în formă, una de zile mari, a unuia dintre regizorii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Faptul, cel puţin pentru mine, este îmbucurător, ţinând cont de anii de „rătăciri“ sau pur şi simplu de inactivitate ai acestui autor. Într-adevăr, nu mai avem momente de genialitate ca atunci, dar avem un spectacol închegat bine şi foarte bun, cum rar se mai fac acum.
Recuperarea atractivităţii
Ca să începem cu nivelul basic, la „Coriolanus“ ai ce să vezi, nu te plictiseşti niciodată (la urma urmei, de-aceea te duci la teatru, pentru ca să simţi ceva nemediat, altfel ai sta acasă şi te-ai uita la un film). Deşi spectacolul ţine cam patru ore, nu le simţi trecerea (alteori, la alte „piese“, te plictiseşti insuportabil după trecerea a doar o oră), totul este bine ritmat şi suscită interesul spectatorului. Darie a reuşit astfel să recupereze o caracteristică esenţială a oricărui obiect artistic de calitate, din orice domeniu: atractivitatea, din ce în ce mai greu de obţinut într-o lume care le-a (cam) văzut pe toate.
Evident, meritul aparţine în primul rând soluţiilor regizorale, extrem de ingenioase (de-aceea vorbeam despre revenirea „ucenicului vrăjitor“ Darie); pe-acelaşi text sau adaptare scenică altcineva ar fi făcut o montare plată (nu dau acum exemple). Spuneam mai devreme despre vizualitatea spectacolelor lui Darie, recuperată acum, şi într-adevăr „Coriolanus“ beneficiază de multiple „efecte speciale“, mai ales în redarea cumplitului război din partea întâi (bineînţeles, nu doar la atât mă refer când spun „vizual“). Nu (doar) acestea fac însă un spectacol bun, dovadă un eşec mai vechi al lui Darie, cel cu „Dosarele Bach“, care abunda în astfel de „F/X”.
„Demonii“ populismului
„Coriolanus“ nu se află în canonul tragediilor de prim-plan ale lui Shakespeare, probabil şi pentru că nu are o tematică clară, bine definită. Ceea ce există, însă, chiar şi aşa pe bucăţi, este extraordinar de intens şi poate oricând suscita interesul, mai ales într-o lume ca a noastră, din nou pe cale de „a ieşi din ţâţâni“. Nu mai avem, ca în „Titus“, un masacru general, o apocalipsă sângeroasă, care să dea seamă despre „vanitas vanitorum“, ci subtilităţi politice: jocuri organizaţionale şi manevre de culise, aşadar o imagine în oglindă a oricărei societăţi pământeşti, dincolo „de mode şi timp“.
O imagine vizuală, marca Alexandru Darie
Nu este însă nici o meditaţie pe tema „fortuna labilis“ (precum „Timon“), pentru că personajul Coriolan este un self-made-man, produs al propriilor decizii, acţiuni şi al personalităţii sale extrem de orgolioase. Desigur, alt merit important al regizorului-autor al adaptării Darie este că a ales acest text shakespearian (rar montat la noi şi în general) tocmai acum, când „demonii“ populismului încep din nou să iasă la iveală.
Popor, egal gloată
Caius Martius, viitorul Coriolan, este nu numai un „erou de război“, dar şi un mare strateg şi războinic, care se-ntoarce victorios din fiecare campanie dusă în apărarea cetăţii-stat asaltată de triburile italice de la sudul Latium-ului. Cu alte cuvinte, şi-a meritat recunoştinţa şi aprecierea patriei, Roma republicană, şi chiar posibilitatea de a-i conduce destinele, în calitate de consul. Acest lucru nu este posibil însă, pentru că poporul nu îl iubeşte (popor căruia trebuie, conform cutumei a.U.c, ab Urbe condita, să-i cerşească la propriu voturile, îmbrăcat într-un strai cât mai umil), ca urmare a aroganţei şi inflexibilităţii sale de soldat, tipic milităreşti.
Cutuma o fi avut vreun sens iniţial, pentru cetăţenii care l-au alungat pe ultimul dintre cei şapte regi romani, Tarquinius Superbus – ca nimeni să nu capete prea multă putere şi să fie conştient că puterea îi este încredinţată pentru a servi poporul –, dar... Popor, egal gloată, egal vulg, egal plebe (care dă românescul „pleavă“), pulime cum se spune acum, toţi aceşti termeni sunt depreciativi, şi cred că aici trebuie căutat sensul textului piesei, al avertismentului asupra coruperii puterii politice conţinut în tragedia shakespeariană.
„Nu daţi nimic gratis gloatei“. Neo-liberalism?
Piesa lui Shakespeare conţine în filigran procesul fisurării democraţiei romane („Visul lui Scipio“, S.P. Dan), unul dintre cele mai extraordinare mecanisme politice inventate în istorie, care însă va mai dura câteva secole până să-şi atingă maximul. Spuneam mai devreme că se prefigurează situaţia din „Iulius Cezar“ – o personalitate excepţională este acuzată de politicieni că-şi doreşte să devină tiran –, numai că paralela funcţionează până la un punct: personajul respectiv chiar avea, pe bună dreptate, în mod justificat, astfel de apetenţe, el este asasinat de partizanii republicani cu bună-credinţă, iar piesa se concentrează de fapt pe urmărirea şi pedepsirea asasinilor de către noii triumviri, dintre care unul va deveni primul Împărat.
Revenind la „Coriolan“, nimic de acest fel. Gloata respectivă nu acţionează de capul ei, ci ea este manipulată de către hidoşii „tribuni“ (am avut şi noi unul aşa-zis până de curând). Teoretic reprezentanţi ai plebei, ei devin expresii ale celui mai feroce populism şi ale celei mai vorace demagogii. „Turma“ poate fi însă manipulată foarte bine şi de către adversarii acestora, partizani ai lui Coriolanus. Unul singur nu poate s-o facă şi nici nu vrea: virtuosul Caius Martius însuşi, aureolat acum cu supranumele „Coriolanus“. De la bun început, lui îi repugnă chiar şi mirosul şi atingerea gloatei, căreia i se adresează pe un ton dispreţuitor, dar şi impunător în acelaşi timp.
El este un reprezentant tipic al virtuţilor romane care-au stat la baza întemeierii acestui stat cu performanţe de excepţie în istoria universală, virtuţi care se vor eroda progresiv după instaurarea Imperiului (E. Cizek, „Secvenţă romană“). „Nu daţi grâu gratis gloatei, pentru că nu merită nimic nemuncit. Astfel, mai devreme sau mai târziu, se va ridica împotriva noastră“, spune el pe la început, într-un moment de criză alimentară. Cum l-ar putea iubi pe un astfel de personaj „boborul“, de la care, mă-nţelegi, ţărişoara noastră...?
„Război şi pace“? Război şi doar război
Din astfel de situaţii de criză se iese-ntotdeauna prin război, şi aici este un alt aspect punctat bine de textul lui Shakespeare, ca şi de spectacolul lui Darie. Pentru Coriolan, războiul este mediul său natural, el nu poate trăi decât cu nările respirând mirosul sângelui. „Să mergem la război, să nu mai lenevim şi să ne plângem“, le spune el trândavilor săi compatrioţi, cărora li se urâse cu binele: se moleşiseră, se scofâlciseră, deveniseră expresii ale viciului şi ale decadenţei. Război şi pace, atunci? Nu, război şi... iar război, pentru că, odată ajuns acasă, războiul continuă, el este „fără sfârşit“. De data aceasta, el este însă unul intern şi dus cu mijloace politice (adică manevre de culise, minciuni, trădare etc.), cărora, cum am spus, Coriolan nu le poate face faţă.
Coriolan este, în esenţă, un elitist, termen cu care omul superior (conceptul acestuia) este denumit cu dispreţ în prezent şi atacat sălbatic de către stângiştii apostoli turbaţi ai corectitudinii politice (ca să revenim la actualitatea textului). Inflexibilitatea sa militară (evoliană, am spune acum) nu va fi niciodată pe placul maselor, care – în secolul XX – au găsit în sfârşit posibilitatea de a se „revolta“ (Ortega y Gasset) şi de a-şi expune punctul de vedere, prin cele două monstruoase totalitarisme. Acum, în deceniul doi al secolului următor, cum spuneam, demonii populismului (ai iliberalismului, deocamdată), atât de stânga, cât şi de dreapta, revin, scot din nou capul (fenomenul e ciclic), şi e de văzut ce ne mai rezervă istoria.
Roma sau Berlin?
Finalmente, dezamăgit de ingratitudinea compatrioţilor săi, Coriolan se aliază cu, pân-atunci, inamicii săi de moarte, volscii, un trib italic din sud, şi astfel, ca mai târziu Hanibal, ajunge din nou la porţile Romei, pe care-o asediază (ceea ce strategul cartaginez nu a reuşit să facă, altfel istoria s-ar fi scris cu totul diferit). Este aici o contradicţie în interiorul acestui personaj, pentru că, până acum, el a jurat numai pe Patrie şi pe valorile acesteia. Trebuie, într-adevăr, ca aceasta să te supere foarte rău, ca să devii Fiară şi să-ţi doreşti s-o treci „prin foc şi sabie“.
Volumnia (Camelia Maxim), „o mamă, dulce mamă“
Are însă şi el un „călcâi al lui Ahile“: Mama, care – departe de-a fi o mamă de Gracchi – este o fiinţă posesivă şi ambiţioasă, căreia îi cedează când aceasta îi cere îndurare pentru Roma, într-un discurs, e-adevărat, destul de lacrimogen şi patriotard. Momentul de slăbiciune îi este speculat de necruţătorii volsci, care nu-l vor ierta. Până la urmă, „at the end of the day“, cine-a avut preeminenţă în istorie şi-a câştigat, la „sfârşitul“ ei: triburile germanice din nord, viitorul mare duşman al Cetăţii Eterne (recte Germania modernă, cu fondul ei teluric şi iraţional, şi cu cele două războaie mondiale iniţiate de ea) sau Roma antică (adică fondul latin, raţional, mediteranean al Europei)? Întrebarea rămâne în permanenţă deschisă.
Scenele „discursurilor“
Densul text shakespearian l-a sedus şi pe reputatul actor britanic Ralph Fiennes, care-a interpretat şi regizat în 2011 „Coriolanus“, o variantă modernizată a piesei, primul său film în calitate de regizor (vor mai urma încă două, destul de apreciate). Revenind la montarea lui Darie, soluţiile găsite de acesta, vizuale şi regizorale, pentru redarea textului clasic, sunt excepţionale, şi-ar merita o analiză in extenso. De exemplu, de multe ori scenele din Senat, cu discursuri veroase şi manipulative la adresa maselor, amintesc de celebra scenă „a discursurilor“ din „Iulius Cezar“ (executate atunci cu spatele la spectatori), unul dintre momentele de geniu ale regizorului Darie. Aceeaşi dispunere perfectă a personajelor care se confruntă, aceeaşi folosire inteligentă a spaţiului (ajută mult aici scenografia arhitectului Octavian Neculai).
Şi scenele de For sunt, la rândul lor, de mare forţă (70 de actori se află, în astfel de momente, pe scena de la Grădina Icoanei). „Nu am văzut în viaţa mea, în toată spectacologia românească, un personaj colectiv atât de bine conturat“, am auzit pe cineva spunând după reprezentaţie, şi-i dau în întregime dreptate. Nu sunt fanul contribuţiei jocului actoricesc la reuşita unui spectacol, dar de data aceasta actorii trebuie menţionaţi (ca şi costumele Liei Manţoc şi excelenta muzică a lui Cristian Lolea), pentru că vorbim de veritabile creaţii interpretative. Evident, principalul merit îi aparţine tot lui Darie, care-a avut câteva surprinzătoare (şi inspirate) opţiuni pentru interpreţi, dintre care unele te lasă mut de uimire.
Macaria şi Mihăilescu sunt geniali
Să-i luăm în ordinea în care sunt menţionaţi în programul de sală. Şerban Pavlu, în rolul titular, se dovedeşte încă o dată unul dintre cei mai înzestraţi actori ai generaţiei sale. Radu Amzulescu, într-o spectaculoasă revenire, este „bătrânul“ şi unsul cu toate alifiile senator Menenius Agrippa. Cei doi tribuni (unul diform, altul amorf) sunt interpretaţi într-un mod memorabil de către cuplul Ionel Mihăilescu (de nerecunoscut, face o veritabilă creaţie) şi Gheorghe Ifrim. Rar ticăloşia umană – tot ce are fiinţa măruntă şi resentimentară, „stârpitura“, mai respingător şi mai dizgraţios – a fost analizată mai minuţios într-un spectacol de teatru.
„Eu sunt Coriolan“: acelaşi Şerban Pavlu
Generalul Cominius este cea mai surprinzătoare alegere: marea actriţă Ana Ioana Macaria, într-un travesti de care se achită desăvârşit – săruturile pe gură dintre ea/el şi Coriolan amintesc de relaţia Brutus (Scripcaru)-Lucius (Pellea) din „Iulius Caesar“-ul lui Darie. Camelia Maxim este excepţională în rolul Volumniei, mama eroului, arătându-şi din nou stofa de tragediană. Toni Cojocaru este Al doilea Cetăţean (Tamora), o semi-nebună „Marianne“ revoluţionară, care rezonează, dar şi discordează cu „vocea poporului“ (din plebe se mai desprind însă, punctual, diverse figuri pitoreşti, care au savuroase momente individuale).
70 de oameni şi un câine, să nu-l uităm, care traversează din când în când scena ca un memento de tip „Dogville“ (sau tarkovskian), iar la final iese admirabil la aplauze, alături de dresorul său. Spectacolul de la Bulandra conţine şi câteva, le-aş spune, „şerbanisme“: câteodată, replicile sunt rostite în spaniolă (aluzie la America Latină, spaţiul ideal al tuturor dictaturilor), din când în când apar echipe de ştiri, cu cameră de filmare şi microfon, o probă de microfon e rostită în stilul Dăncilă: „doi douăzeci“ – lucruri pe care le-aş considera nenecesare, pentru că montarea nu e construită pe o abordare de acest tip. „Şerbanismele“ se digeră însă uşor şi nu deranjează. Se uită repede, pentru că ansamblul, osatura spectacolului sunt mult mai impresionante.
Citeşte şi:
„Roll over Bach“ – cronica la „Dosarele Bach“ (2015), un spectacol mai vechi al lui Alexandru Darie
„Andrei Şerban şi teatrul politic“ – cronica la „Omul cel bun din Seciuan“, alt spectacol politic de la Teatrul Bulandra
Se încarcă comentariile...
