Copilul nimănui

Mărturisesc, nu tocmai cu plăcere şi deloc spre onoarea mea, că sunt mai bine de 20 de ani de când nu am mai văzut un spectacol de revistă cap-coadă.

Ultima oară s-a întâmplat chiar să asist numai la a doua parte a unei reprezentaţii şi aceasta datorită „ciudatului rol al întâmplării”, cum ar zice Ion Băieşu. Spectacolul de teatru pentru care mersesem la Bucureşti se terminase devreme, mai era ceva timp până la plecarea trenului de noapte cu care urma să mă întorc la Oradea, o luasem la pas spre gară, la „Tănase” era pauză, am profitat de ea şi am intrat la partea a doua a reprezentaţiei.

Ţin minte că nu mi-a plăcut deloc ceea ce am văzut. Era la puţină vreme după Revoluţie, marele spectacol se mutase în stradă ori la televizor, teatrele erau abandonate de publicul care cu puţină vreme în urmă le lua cu asalt.

La „Tănase” lucrurile stăteau însă niţeluş altfel decât la teatrele dramatice. Nu, nici acolo sala nu era plină, dovadă faptul că „spectatorul fraudulos” care eram (e drept, aveam o legitimaţie de critic care, cel puţin teoretic, îmi garanta liberul acces la spectacole) şi-a găsit fără probleme loc în sală. Corpul de balet deja se împuţinase, fetele şi băieţii care îi conferiseră consistenţă, săturaţi până peste cap de salariile mici care, odată cu liberalizarea preţurilor, începeau să se dovedească încă şi mai mici, luându-şi lumea în cap şi găsindu-şi loc în cluburile bucureştene ce tocmai apăruseră. Ceva mai încolo, contractele mult mai bine plătite de pe vasele de croazieră aveau să devină o alternativă încă şi mai ofertantă pentru ei.

Banii pentru decoruri şi costume, care ştim foarte bine că trebuie să fie bogate, luxoase, fastuoase, începuseră şi ei să se dovedească insuficienţi. Era evident că se recursese la “existent”, un existent el însuşi împuţinat de dezastruoasa “autofinanţare” care, cu începere din ianuarie 1984, făcuse ravagii în instituţiile de cultură şi de spectacole, le pauperizase, ba chiar le ameninţa vieţuirea, condamnându-le la o dificilă supravieţuire.

Ce era însă cu adevărat şocant era transferul dinspre stradă înspre teatru. Nu numai preţurile se liberalizaseră, ci şi umorul şi buna cuviinţă. Mai rapid şi mai devastator decât puteam anticipa. Aluzia sau, mă rog, “şopârla”, despre ale cărei valenţe s-a vorbit adesea, cu o oarecare tendinţă de supraevaluare, fusese înlocuită cu un pretins, pustulos şi agresiv “verde-n faţă”. Politicul şi noii lui reprezentanţii – fie ei fesenişti, tărănişti sau liberali- se înghesuiau cam alandala în texte, erau luaţi violent şi anartistic la refec, la fel cum începuseră să se înghesuie şi glumele mult prea deocheate cu tot felul de oacheşe şi balaoacheşe. Dornice să se elibereze de cenzura care până în decembrie 1989 le controla fiecare cuvinţel, cupletele se “coloraseră” şi ele, ba chiar se “ferentarizaseră”.

Veştile pe care le-am primit în anii următori despre starea revistei nu erau deloc pe măsură să mă determine să risc şi să văd ce se mai întâmplă pe acolo. Nu prea se mai găseau actori noi, pregătiţi să îşi asume un gen care numai simplu nu e, cântăreţii în vogă nu prea mai puteau fi atraşi în spectacole căci descoperiseră gustul onorariilor “exorbitante” sau care păreau exorbitante pentru bugetele de supravieţuire ale teatrelor de stat, de revistă ori care aveau şi secţii de revistă.

La Deva, lunga, interminabila renovare a clădirii a condus încet-încet la închiderea Teatrului unde debutase odinioară regretata Doina Badea, la Baia Mare conducerea Teatrului Municipal a fost convinsă cam prea repejor să închidă secţia pentru ca de bugetul acesteia să se bucure colectivul de la “dramatic”, unde, e adevărat, chiar începuse să se resimtă un oarecare reviriment şi un plus de bani era necesar. Aflu că acum defuncta secţie băimăreană ar fi fost resuscitată în vreme ce la Deva, în frumoasa, superba sală a ceea ce s-a numit preţ de vreo doi ani Teatru de Artă nu mai prea ştiu ce se întâmplă fiindcă autorităţile locale au cam strâmbat din nas în faţa spectacolelor de bună calitate ce începuseră să se zămislească acolo, nu au mai vrut să le finanţeze şi cu asta-basta. După un lung exil consumat pe Lipscani, Teatrul “Tănase, a revenit în sediul proaspăt renovat şi consolidat de pe Calea Victoriei.

Marea problemă era însă absenţa scriitorilor de texte. Lucrul a devenit dureros după dispariţia lui Mihai Maximilian, cel care, ani şi ani în şir, împreună cu compozitorul Vasile Veselovski, scrisese zeci şi zeci de cuplete pentru Stela Popescu, pentru Ştefan Bănică, pentru Alexandru Arşinel, pentru Cristina Stamate, pentru alţii şi alţii. După ce de pe acum regretatul Dan Mihăescu preferase exclusivitatea în favoarea lui Mihai Bendeac şi a isprăvilor sale televizate. După ce Aurel Storin, vreme de decenii secretar literar al Teatrului de pe Calea Victoriei, şi care, după propriile-i spuse, ani la rând a aşezat în spinarea unor cântece o samă de cuvinte, s-a retras la pensie.

Vara aceasta, sâmbătă de sâmbătă, canalul al doilea al TVR a adus în casele românilor spectacolele din stagiunea estivală a Teatrului „Constantin Tănase”. M-am uitat conştiincios, adesea răbdător la ceea ce se revărsa de pe ecranul televizorului. Trec acum cu indulgenţă peste calitatea nu tocmai de lăudat a transmisiilor, peste proasta sonorizare, peste improvizata regie tv. Nu de alta dar parcă prea adesea am criticat ceea ce se întâmplă în studiourile din Calea Dorobanţi cotropite de un comando neinspirat şi plin de sine, de o troică distrugătoare ce răspunde la numele Elwis Claudiu Săftoiu, Cristian Zgabercea şi Irina Radu, aşa încât nu vreau să se spună că aş fi animat de intenţii rele sau aş fi dezvoltat vreo obsesie.

Spun însă direct că nu mi-a plăcut deloc ceea ce am văzut la televizor. „Veteranii” Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Cristina Stamate, Alexandru Lulescu, Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru rostesc, interpretează cam tot aceleaşi texte pe care le-am văzut şi răzvăzut în divertismentele televizate. Încearcă să le mai actualizeze, să le mai condimenteze, dar rezultatele sunt departe de ceea ce ar fi fost de dorit. Într-unul din cuplete, am auzit rostindu-se versurile “la revistă nu e criză/ că avem la public priză”. Ba criză e, şi încă cu asupra de măsură, lucru ce îşi pune amprenta pe evoluţiile deloc de lăudat ale mai nou –venitei Adriana Trandafir care, încă de pe vremea când era încă actriţă la „Odeon”, arăta  că are chemare pentru gen. Chemare are pe mai departe, în schimb nu are texte. Şi se luptă cu încropeli. Valentina Fătu face ce face şi în emisiunile de mare rating şi de slabă calitate de pe la televiziunile comerciale, adică se fasoleşte şi îşi dă ochii peste cap, iar încă şi mai tinerii Nae Alexandru şi Cristi Simion par să fie condamnaţi la o interminabilă ucenicie. Se uită că şi umorul poate avea stil, se trece fără milă de la umor la băşcălie ori la chestii deocheate, rostite apăsat, cu o mimică îngroşată, interpreţii sunt primii care râd de ei înşişi. Ba chiar constată, după regula gura păcătosului adevăr grăieşte,  că “ei sunt campionii lumii/ s-au făcut de râsul lumii” şi ca să fie siguri că au fost înţeleşi plusează “iar eu ca un cimpanzeu/ m-am făcut de râs şi eu”.

Soliştii de muzică uşoară, cel mai adesea no name- uri, cântă câteodată live, alteori play back (aşa a făcut “catenizatul” Adrian Enache), înfruntând riscul de a le  sări cd-ul “melodii de ieri, succese şi azi”, iar cd- ul se dovedeşte frecvent nărăvaş. Corpul de balet se mişcă dezordonat, semn că maestrul de balet Cornel Popovici mai are mult de lucru. Decorurile aduse la Teatrul de vară „Herăstrău” sunt precare, paupere, impersonale (oare chiar să aparţină ele, măcar în parte, Teodorei Dinulescu, aşa cum ne înştiinţează genericele?).

Sigur, publicul râde şi se simte bine. Ceea ce îl face pe Alexandru Arşinel, directorul Teatrului, ca la sfârşitul fiecărei reprezentaţii, să se iluzioneze şi să cânte că totul a fost ok.  După părerea mea, nu a fost. De fapt, aşa după scria Tudor Vianu în finalul uneia dintre cronicile sale de teatru, “se râde cu pântecele şi capul se odihneşte” iar “lumea petrece, actorii sunt aplaudaţi, critica nu are ce spune”.

Din păcate, la noi critica chiar nu mai spune nimic. Odinioară, mai vechea revistă Teatrul comenta riguros fiecare premieră de la “Tănase”. Mai mergea şi prin ţară. Era poftită la festivalurile de profil. Azi nimeni nu mai face acest lucru, deşi critici cu diplomă, ba chiar cu doctorat în teatrologie sunt cu nemiluita. Tăcerea aceasta numai benefică nu e. Fiindcă teatrul de revistă nu ar trebui să fie copilul nimănui, aşa cum este el la ora actuală, premiul UNITER pentru un artist de gen să nu mai fie ceva ocazional, special, excepţional, aşa cum dictează situaţia de acum, iar invitarea artiştilor de la „Tănase” la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, aşa cum s-a întâmplat la ediţia din acest an, nu ar trebui să fie privită ca un fapt “exotic”, ci ca o recunoaştere a profesionalismului. Un profesionalism la instaurarea căruia s-ar cuveni să contribuim şi noi, criticii.