De-abia cobori pe peronul gării din Timişoara şi îţi dai seama că prognozele meteo care anunţau „weekend însorit în capitala Banatului“ au fost puţin exagerate. Soare este, nu e zgârcit la vedere, dar bate un vânticel care-ţi intră-n oase şi care-ţi aminteşte că, totuşi, de-abia am ieşit din iarnă. Suntem într-unul dintre punctele extreme ale ţării, cel mai vestic am putea spune, şi aici şi clima are particularităţile sale: este frumoasă, dar aspră, mai aproape de tiparul mediteranean. Sunt momente în care vântul ridică praful şi te face să-nchizi ochii, fără să-ţi mai dai seama unde eşti sau ce voiai să faci. În plus, după cum noaptea va dovedi, dacă vrei să stai afară după miezul nopţii, de exemplu pe una dintre numeroasele terase care înfrumuseţează oraşul (pline ochi de tineri şi mai puţin tineri) din centrul proaspăt renovat, şi nu ai avut inspiraţia să-ţi iei un pulovăraş pe tine sau la tine, ai toate şansele să dârdâi, de la un moment dat, de frig.

Timişoara trece drept „oraş al libertăţii“ (e şi cel mai vestic, cum spuneam), şi încă mai are această aură, de oraş care ne-a dăruit libertatea şi eliberarea din sclavie, în decembrie 1989. Ceva umbreşte totuşi, în ultima vreme, această imagine: faptul că şeful guvernului actual, socotit de toţi oamenii cinstiţi din ţară un apărător al corupţilor, al borfaşilor şi al mafioţilor, este un produs al oraşului de pe Bega. Lumea ştie asta, şi deja a început să fie un clişeu să spui „cum, dom’ne, tocmai din Timişoara?“. E, uite că tocmai din Timişoara. Pe drumul spre Timişoara, am trecut cu trenul prin Caransebeş, oraşul natal al lui Grindeanu, şi am testat terenul cu o postare pe Facebook în care ironizam calităţile de „bărbat de stat“ şi de bărbat pur şi simplu ale premierului. Succesul a fost instantaneu, ceea ce arată cât de mult s-a săturat lumea de personaj. La Timişoara, impresia generală era că actualul premier a făcut de râs Timişoara, Caransebeşul, Banatul, tot. Când îi pronunţam numele, oamenii lăsau ochii în jos şi tăceau jenaţi. Trist!

„Scene...“, „Ali“, „Valladolid“

Una peste alta, am venit aici pentru premiera celei de-a doua montări realizate de Radu Jude la Naţionalul de pe Bega (condus de câţiva ani cu mână sigură, în câteva mandate excepţionale pentru destinul instituţiei, de regizoarea Ada Hausvater), „Controversa de la Valladolid“, text de Jean-Claude Carrière, despre care, până în momentul vizionării spectacolului, nu ştiam nimic, şi nici n-am vrut să ştiu. În ultima vreme, Timişoara a devenit cunoscută şi ca locul în care se desfăşoară aceste exerciţii teatrale ale reputatului regizor de film Radu Jude, autor al unor titluri de categoria întâi, care intră deja în istoria cinematografului românesc, precum scurtmetrajul „Lampa cu căciulă“, „Toată lumea din familia noastră“, filmul politic şi angajat „Aferim!“ (cu care a câştigat Ursul de Argint pentru regie la Berlin) sau cel mai recent film al său, ecranizarea după Max Blecher „Inimi cicatrizate“. Jude este şi semnatarul unor bijuterii cinematografice mai puţin cunoscute, cum ar fi mediumetrajul „Film pentru prieteni“ (2011) sau scurtmetrajele mai recente „O umbră de nor“ (2013) şi „Trece şi prin perete“ (2014).

Totul a început anul trecut, tot cam pe vremea asta, cu prima montare a lui Radu Jude la Timişoara (şi debutul său în regia de teatru), „Scene dintr-o căsnicie“, pe un text pentru scenă al marelui regizor de film (şi teatru) suedez Ingmar Bergman. Anunţul spectacolului (despre care am scris la vremea respectivă) a cam luat lumea teatrală pe nepregătite, iar în toamnă, odată cu selecţia în Festivalul Naţional de Teatru (FNT), cum nu multă lume apucase să vadă spectacolul la Timişoara, „Scene dintr-o căsnicie“ a devenit cel mai dorit titlu din festival, unul la care nu s-a putut intra decât pe ochi frumoşi. Poate şi din cauza mutării spaţiului de joc, „Scene...“-le n-au mai suscitat, la Bucureşti, chiar acelaşi entuziasm ca la Timişoara, dar au fost totuşi cel mai discutat spectacol din FNT. Între timp, regizorul a mai montat un spectacol, la nou-înfiinţatul Teatru Apollo 111 din Bucureşti, respectiv „Ali“ (după un text de film al marelui regizor german Rainer Werner Fassbinder, deci tot ceva care, cel puţin teoretic, are legătură cu filmul), rotunjindu-şi astfel opera teatrală.

Genocidul pe care s-a construit America

Ştiam mai demult că Radu Jude va mai monta la Timişoara un (text de) Carrière, aşa încât, când anunţul oficial a fost făcut, am plecat spre oraşul de pe Bega pentru a vedea spectacolul. Prin aceste montări, Radu Jude intră în clubul select al regizorilor de cinema care lucrează şi teatru, cum ar fi, ca să menţionăm câteva nume din cinematografia universală, deja pomenitul Ingmar Bergman sau celebrul Franco Zeffirelli. Cazul regizorilor afirmaţi exclusiv în teatru, care la un moment dat se încearcă şi în film, este mai complicat şi este o altă poveste (singurul care a reuşit să devină un regizor de film valabil este francezul Patrice Chéreau). La noi, în afară de mai vechiul Alexa Visarion, regizor de teatru, cu filme importante pe vremea comunismului, mai de curând s-a lansat în zona filmului, cu un succes relativ, reputatul Silviu Purcărete, cu mega-opusul „Undeva la Palilula“. Cum am scris la vremea respectivă, titratul Purcărete nu a părut a înţelege că ceea ce în teatru era considerat grandios, translat tale quale în film (fără a folosi mijloacele tehnice, stilistice, specifice noului mediu), nu poate da decât impresia de kitsch.

Singurătatea fanaticului de cursă lungă: Ion Rizea, în rolul teologului Sepúlveda

Revenind la Jude, Carrière şi a lor „Controversă de la Valladolid“, chiar dacă iniţial regizorul şi colaboratorii săi par a se fi depărtat de contemporaneitate: controversa respectivă a avut loc acum aproape 500 de ani, l-a implicat pe părintele Bartolomeo de Las Casas, cel care a revelat europenilor existenţa şi atrocităţile la care erau supuse triburile de indieni din Lumea Nouă (cum spunem acum, „genocidul“ asupra acestora), şi s-a soldat cu recunoaşterea faptului că aceşti indigeni erau înzestraţi cu suflet (başca că exact din acel moment a început să fie permis de Biserică şi legiferat comerţul cu negri, aşa cum se arată spre finalul textului), în realitate nu e chiar aşa. În primul rând, legătura cu filmul, care exista la celelalte două spectacole, există şi la acesta. Jean-Claude Carrière este un cineast reputat, scenarist la aproape 150 de filme, printre care cele ale celebrilor Luis Buñuel sau Milos Forman, precum şi la capodopera „Toba de tinichea“ a lui Volker Schlöndorff. Ceea ce a adaptat Jude (care spune că a renunţat la foarte puţin din text, la chestii nesemnificative) este o piesă de teatru, un text de scenă, scris ca atare de Carrière, care, obsedat de poveste, a extins-o şi la dimensiunile unui mini-roman.

Un „Aferim!“ pe scenă

În al doilea rând, prin „Controversa de la Valladolid“, Radu Jude îşi rotunjeşte coerenţa, cel puţin tematică, a operei, pe linia începută odată cu „Aferim!“ (şi care va fi continuată anul acesta, când au loc filmările la noul său titlu, „Odesa“, despre masacrele efectuate, în 1941, de armatele română şi germană asupra populaţiei evreieşti din portul de la Marea Neagră). În „Ali“ (spectacol despre dragostea „interzisă“ dintre o nemţoaică şi un imigrant musulman), burka islamică era vopsită în cele trei culori ale tricolorului, aşa că actualizarea şi „românizarea“ erau clare. „Controversa de la Valladolid“ este un „Aferim!“ pe scenă (şi acela, de altfel, se ducea până la începutul secolului al XIX-lea, pentru a vorbi despre prezent), un spectacol-manifest anti-Trump şi emulii acestuia, un „strigăt“ disperat că ascensiunea acestor Arturo Ui poate fi încă oprită. Teza este aceeaşi ca şi în „Aferim!“: Biserica a permis, de-a lungul timpului, şi a profitat de existenţa sclaviei, în Ţările Române sau în Lumea Nouă, nu contează (ne amintim că, în „Aferim!“, ideile reprobabile erau formulate de personajul lui Alexandru Bindea, un preot de ţară călare pe un măgar).

De aici a rezultat înapoierea actuală a populaţiilor respective, pe care acum, câteodată, unii dintre noi le privesc cu dispreţ şi superioritate. Rasismul este starea naturală a omului, cel puţin a celui „alb, european, mascul şi heterosexual“, în care acesta se bălăceşte fără nicio jenă şi fără niciun pic de empatie pentru semenul său, este ceea ce doreşte să ne avertizeze Radu Jude prin titlurile sale recente. Grav este că această atitudine a fost permisă sau legiferată de Biserică, care a fost şi încă mai este instanţa conducătoare a statelor medieval-teocratice sau chiar moderne, şi de alte instituţii ale statului (vezi cazul zapciului din „Aferim!“). Aplicaţia regizorului pentru perioada interbelică – vizibilă în recentul „Inimi cicatrizate“, în documentarul proaspăt ieşit din producţie despre colecţia de fotografie Costică Acsinte sau în noul proiect cu „Odesa“ – nu este întâmplătoare, atâta timp cât această perioadă istorică neagră, responsabilă de ascensiunea extremei drepte, este încă idealizată de mulţi dintre semenii noştri, fie ei simpatizanţi de extrema dreaptă sau nu. De aici, opţiunea de a aduce, prin „Odesa“, la lumină atrocităţile la care s-au dedat aceşti „supraoameni“, în timpul campaniei războinice în Est a lui Antonescu.

Citeşte şi:

„E ţiganii oameni?“ – cronica la filmul lui Radu Jude „Aferim!“

„Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi“ – interviu şi cronică despre filmul lui Radu Jude „Inimi cicatrizate“

Copiii neştiuţi ai Domnului: Cristina Dumitru şi Florin Ruicu, în rolurile a doi azteci aduşi din Lumea Nouă

Ca şi la precedentul spectacol, Radu Jude a avut destul de mare încredere în noi, a avut inteligenţa să asculte, să vadă unde se duce fiecare, după care a lucrat punctual, pe momente. Dar am avut această libertate de a ne duce într-o zonă, cea propusă de noi, simţită de noi şi dibuită de noi.
Alina Ilea
actriţă

La început, mai ales, când a lucrat cu noi, Radu avea senzaţia că îi lipseşte camera şi că nu ne vede prin cameră, ne vede pur şi simplu în ansamblu pe toţi, acolo pe scenă, dar acest lucru era foarte important, pentru că creştea miza. Ştia unde vrea să ajungă. Noi am venit cu partea de actorie pe acest schelet.
Alina Ilea
actriţă

Radu Jude este un regizor care ştie foarte bine ce vrea să facă.
Ion Rizea
actor

Eu la început chiar am fost puţin debusolată, chiar am avut aşa o mică criză, sau mă rog, pentru că îl vedeam că lucrează diferit şi că nu urmăreşte procesul atât de aproape cum urmăresc regizorii de teatru. Nu-l interesau foarte mult discuţiile despre „personaj“. Noi cumva am făcut puţin procesul invers: am spus, am construit, după care noi trebuia să ne gândim la cum susţinem situaţia.
Claudia Ieremia
actriţă

Teatrul ca violon d’Ingres

Spectacolul „Controversa de la Valladolid“, în regia lui Radu Jude, care a avut premiera weekendul trecut la Teatrul Naţional Timişoara, pune în scenă dialectica marxistă de tip rive gauche (pe un text de Jean-Claude Carrière, reputatul scenarist al lui Buñuel şi Forman), pentru a demonstra că, în fiecare epocă istorică, suntem atât de buni pe cât ne permit condiţiile social-politice. Bunătatea nu mai este astfel expresia graţiei, ci o simplă frână la adresa unui mod de producţie (recte sclavia) eficient la o anumită vreme, cu care Biserica a făcut corp comun pe tot parcursul istoriei. Jude îşi rotunjeşte astfel, cum spuneam, coerenţa, cel puţin tematică, a operei, pe linia începută odată cu „Aferim!“ şi care va fi continuată anul acesta cu noul film, „Odesa“.

Toate bune şi frumoase, dar să vedem şi ce-a rezultat, cum sunt puse în scenă aceste intenţii lăudabile, acest semnal de alarmă, acest apel la conştientizarea genocidului produs de spaniolii catolici asupra indienilor şi a celor care încă mai continuă în zilele noastre. Regizorul Radu Jude a lucrat trei săptămâni cu actorii Teatrului Naţional Timişoara, şi e posibil să nu fi fost suficient, pentru că spectacolul pare de multe ori lucrat în grabă, neînchegat, neterminat (la nivel conceptual). S-a întâmplat, după avanpremiera de sâmbătă, următorul lucru: cei care-au adorat „Scenele dintr-o căsnicie“ au fost dezamăgiţi de actuala montare (la nivel de folosire a mijloacelor teatrale), iar cei cărora nu prea le-a plăcut atunci acel spectacol l-au (re)considerat brusc ca fiind unul foarte bun.

„Nichituş“? Da, Nichituş!

„Controversa de la Valladolid“ este un text dens şi profund, care intră în categoria teatrului de idei. Nu se înţelege atunci de ce trebuie permanent dinamitat şi coborât în derizoriu, prin fel de fel de cioace. Nu spune nimeni să mai pui patru oameni care să citească un text în jurul unei mese, cum s-a făcut la Comedia Franceză, dar trebuie găsită o echivalare modernă a acestui tip de teatru. Nu se înţelege că totul se petrece în prezent, într-un studiou de televiziune, ceea ce ar mai justifica unele dintre stridenţe. Totul este caricatural şi caricaturizat în abordarea lui Jude: jocul excelenţilor actori ai Teatrului timişorean, replicile minate permanent de actualizări şi jocuri de cuvinte derizorii (exemple: „noua dreaptă... credinţă“, „Nichituş“, i se pare unuia că aude în dialectul Nahuatl).

Alina Ilea, în rolul unui conchistador de şcoală, pardon Lume, nouă

Înseşi excelentele costume realizate de Iuliana Vâlsan sunt o expresie a caricaturalului şi caricaturizării (altfel nu se înţelege de ce ai mai face un teatru „de costume“). Personajul lui Ion Rizea (teologul Sepúlveda) este de un fanatism caricatural, preluând tendinţele gay ale preoţilor catolici. Scapă neatins personajul lui Cătălin Ursu (fratele Bartolomeo de Las Casas), singurul cât de cât luminos în povestea asta. Trimisul Papei, interpretat de Claudia Ieremia, trimite – prin costumaţie şi atitudine – la fiarele naziste, iar Alina Ilea este de nerecunoscut travestită în pielea unui conchistador venit din Mexic. Totul culminează cu sosirea bufonului (Victor Manovici), o secvenţă de un grotesc rar, menită a-i face să râdă pe cei doi prizonieri indieni (Cristina Dumitru şi Florin Ruicu), dar care nu face decât să cadreze ca nuca în perete cu restul discuţiilor.

Ameninţarea Crucii

În concluzie, în „Controversa de la Valladolid“, Jude „reuşeşte“ un spectacol de idei care nu poate transmite nicio idee şi un spectacol care-şi doreşte să aibă umor (probabil, intenţia e de a mai diminua din „gravitatea“ textului), dar în care râsul e căznit şi nu este „al tău“. Totul provine, probabil, dintr-o insuficientă stăpânire a mijloacelor teatrale, teatrul fiind totuşi un violon d’Ingres pentru regizor. Este de apreciat totuşi prestaţia profesioniştilor din acest spectacol.

Pe lângă echipa Teatrului din Timişoara, este remarcabilă scenografia Iulianei Vâlsan (cu care Jude a lucrat şi la „Scene...“): podeaua este, de exemplu, efectuată dintr-un material negru în care actorilor li se înfundă picioarele, sugerând noroiul, atât material cât şi psihic, în care personajele îşi trăiesc existenţa. Pe scenă tronează, evident, o cruce metalică, care se „aprinde“ în anumite momente cheie. Iuliana Vâlsan spune că, pentru crearea „idolului“ Quetzalcoatl şi a măştilor şi a felului în care sunt pictaţi indienii, s-a documentat la puţinele surse existente despre cultura istorică aztecă. Din film, Radu Jude l-a adus în spectacol şi pe Marius Panduru (excelentul director de imagine de la „Aferim!“ şi „Inimi cicatrizate“), care semnează aici light design-ul.

Ca o „voce a publicului“, în seara spectacolului, avocata Simona Croitoriu – o legendă a vieţii culturale timişorene – a scris pe Facebook următoarea postare sugestivă: „Controversa de la Valladolid (Jean-Claude Carierre), text fara poezie, chiar daca grav ca tematica (eu l-am gasit tezist...), prosecco baut in racoarea noptii de martie, fericirea ca iarna e dusa, povesti despre teatru, Timisoara inca o data. Astept cronicile!“

Ion Rizea, Alina llea, Claudia Ieremia, Cătălin Ursu şi Victor Manovici, la aplauzele finale

“Întunecatul ev mediu”

“Cine decide cine trăieşte şi cine moare? Cine stabileşte superioritatea, inferioritatea sau  dreptul la viaţă al unui om, al unei etnii, al unui popor? De-a lungul istoriei, oamenii au ales mereu să ucidă şi au făcut-o justificându-se cu cele mai pure concepte: binele suprem, evoluţia etc.”, explică Codruţa Popov, consultant artistic al Teatrului Naţional Timişoara. Astăzi, când discriminarea şi rasismul sunt tehnici de manevrare si atitudini acceptate de o parte tot mai mare a umanităţii, Teatrul Naţional din Timişoara propune un spectacol care fotografiază mecanismul acestui fenomen. “Întunecatul ev mediu al cruciaţilor, pogromurile, masacrele de la Katyn, Auschwitz, Birkenau, Odessa, Srebrenica, Alep, genocidul din Rwanda, şi multe altele desenează în istorie o uriaşă hartă a terorii extreme”, mai spune Codruţa Popov. Textul celebrului autor francez (o adaptare a romanului omonim) repune în discuţie subiectul, la fel de acut astăzi ca atunci când s-a petrecut.
 

Citeşte şi:

„Dragostea ca un câmp de luptă“ – cronica la spectacolul lui Radu Jude „Scene dintr-o căsnicie“

„Nu am urmat mimetic viziunea lui Bergman“ – interviu cu Radu Jude despre spectacolul „Scene dintr-o căsnicie“