Contra maşinăriei

În 1962 apărea romanul lui Ken Kessey, rapid devenit bestseller, roman căruia, 12 ani mai târziu, Dale Wasserman avea să-i schimbe în mod fundamental croiul, transformându-l într-un text de teatru al cărui impact la marele public sporea şi datorită prezenţei în distribuţia premierei absolute a marelui actor Kirk Douglas.

În 1975, Milos Forman făcea furori lansând pe piaţa filmului pelicula ce îi avea drept capete de afiş pe Jack Nicholson şi Louise Fletcher. Ambii şi-au adjudecat Oscaruri, la fel cum au făcut-o şi regia, şi decorul filmului.

Zbor deasupra unui cuib de cuci a devenit un veritabil mit modern în România anilor ’80. Mai întâi, datorită filmului care a ajuns să se transforme într-o formă de cultură alternativă. Circula pe casete VHS, era proiectat în videoteci, multe dintre ele îngăduite de culturnicii comunişti fiindcă acestea deveniseră un fel de anexă a Teatrelor în anii crunţi ai autofinaţării. Atenţie, aveam de-a face cu o formă de cultură alternativă, nicidecum cu un act de disidenţă, la urma urmei era vorba despre ceva cum nu se poate mai relevant pentru ersatz­­-ul ideologic care a conferit esenţă şi specificităţi comunismului românesc cu toate contradicţiile sale.

În stagiunea 1982/1983, Teatrul Naţional din Bucureşti, aflat pe vremea aceea sub conducerea lui Radu Beligan, dobândea permisiunea de a reprezenta pe principala lui scenă spectacolul regizat de Horea Popescu. În a cărui distribuţie figurau, printre alţii, Costel Constantin, Florin Piersic, Claudiu Bleonţ (la data premierei încă student), Olga Delia Mateescu. Nu mi se pare deloc neimportantă observaţia că Zbor deasupra unui cuib de cuci, despre care ni s-a spus cât mai repede cu putinţă că ar face radiografia alienării individului, a zdrobirii personalităţii acestuia în capitalismul Americii descompuse, primea drept de reprezentare la foarte puţină vreme după ce acelaşi Teatru şi acelaşi regizor puneau în scenă Generoasa fundaţie, o scriere a spaniolului Antonio Buero Vallejo, agreat de autorităţile comuniste.

FOTO Adriana Grand

De altfel, din dorinţa de a sprijini reprezentarea Zborului românesc asupra cucilor americani, spre a o proteja de eventuale răzgândiri şi posibile puneri la index, critica a avut grija să pună în relaţie cele două spectacole.

Nu, Horea Popescu nu a izbutit atunci spectacolul perfect. Înfăptuirea sa a avut parte de multe amendamente din partea criticii oneste (a se vedea în acest sens cronica exemplară a Mirei Iosif, cronică publicată în nr. 6/1983 al revistei Teatrul), dar şi de un mare succes de public. Numai cine nu a trăit acele vremuri nu-şi aminteşte ce cozi se formau vinerea dimineaţa la casele de bilete ale TNB, obţinerea dreptului de acces la Cuci echivalând cu victoria achiziţionării Celui mai iubit dintre pământeni, romanul lui Marin Preda. În vremurile învolburate din primele luni ale anului 1990, spectacolul avea să iasă de pe afişul TNB, titlul revenind foarte adesea în repertoriile altor Teatre. Niciodată cu impactul şi forţa artistică iniţiale care, în fine, îşi găsesc nu, nu doar egalul, ci o extraordinară, o indubitabilă depăşire în spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză şi intrat cu puţină vreme în urmă în repertoriul Teatrului bucureştean „Metropolis”. Locul în care directorul de scenă, scenografa Adriana Grand şi excepţionala Trupă fără nume îşi continuă consecvent operaţiunea de reconspectare scenică a marilor scrieri ale literaturii dramatice din toate vremurile.

Suntem şi mai apoi devenim parte în spaţiul închis, cu geamuri murdare şi ferecate, în evident contrast cu lumina albă al unui salon tipic, uniformizat dintr-o clinică psihiatrică. Scenografa Adriana Grand a plasat oglinzi, elemente de supraveghere, uşi de fier legate cu lacăte multiple, plus locul rezervat asistentei-şefe Ratched, ajutoarei acesteia, asistenta Flinn. Loc riguros păzit de infirmierii Warren şi William.

FOTO Adriana Grand

Începe o nouă zi. Aceeaşi medicaţie, acelaşi program, aceleaşi zâmbete de circumstanţă, înşelătoare ale asistentei şefe, aceleaşi indicaţii terapeutice cu iz de ordin care trebuie obligatoriu exacutat, ordin dat la microfon. Aceeaşi muzică la rându-i înşelător - caldă, intenţionat dată la maximum. O veşnică tensiune psihologică trebuie să domine personalitatea atâta cât mai este a pacienţilor clinicii. Unii veniţi acolo de bună voie, alţii aflaţi în custodie. Pe termene nedeterminate. Care pot să fie stabilite, după bunul ei plac, de doamna Ratched. Un lucru ştiut de toţi pacienţii.

Nimic neobişnuit nu se anunţă a se întâmpla în salonul în care cu toţii par împăcaţi cu sine. Pacienţii Harding, Billy Babitt, Scanion, Martini, Ruckly sunt unul mai previzibil decât altul, muţenia indianului Bromden pare definitivă, la fel cum este lobotomizarea lui Ruckly, despre care preşedintele Consiliului pacienţilor, dl. Harding, ştie că odinioară a fost puternic. Odinioară.

Nimic nu va ma fi astfel după sosirea în clinică a lui Randle P. McMurphy. Un ins bizar, cu trecut incert, care a cunoscut cam toate experienţele marginalilor, dar care nu uitat nici un moment bucuria şi valorile libertăţii. McMurphy contestă reguli, programe, echilibre nedrepte, deşteaptă simţul individualităţilor. Îi aminteşte, e drept că doar pentru o scurtă vreme, doctorului Spivey că nu este un simplu yesman făcut eminamente să aprobe tot ceea ce spune asistenta Ratched, este acceptat de cei ce îl înconjoară, îşi asumă funcţia de lider, exercită ceea ce s-ar putea numi o misiune pedagogică, formativă, le predă tuturor lecţia redobândirii demnităţii, deşi nu are în el nimic de profesor. McMurphy luptă împotriva maşinăriei. Îl simte pe indianul Bromden, e primul care îl tratează omeneşte. Între cei doi se exercită transferuri care vor ajunge la apogeu către sfârşitul spectacolului.

FOTO Adriana Grand

Spectacol care este unul al superbelor nuanţe, al rolurilor care tind spre desăvârşire. Victor Ioan Frunză se dovedeşte iarăşi regizorul, directorul de scenă cum îi place lui să spună, care preţuieşte echipa, trupa, actorii. Care se exprimă prin aceştia. A ajuns la desăvârşirea menţionată mai sus în chip indubitabil Andrei Huţuleac, interpretul fără cusur şi fără nici urmă de inhibiţii al rolului McMurphy. Dur, ferm, neglijent, pus pe mici şmecherii şi, mai presus de toate, puternic. Perfectul imperfect, ghem de contradicţii, omul prin excelenţă. Hoţul charismatic. Descurcăreţul absolut. Însă, înainte de toate, nesupusul care trebuie să rămână astfel şi după lobotomizare. De aici gestul extrem al indianului Bromden, primul care îi intuieşte toate resorturile complexităţii lui umane. Vedem un Bromden interpretat în crescendo de Alin Florea.

De altminteri, Victor Ioan Frunză a îndrumat actorii să releve graniţele fragile dintre normalitate şi anormalitate, dintre boală şi momentele de revenire, subliniind ideea că nimic nu este irevocabil. Certifică prin jocul lor această idee Sorin Miron (Harding), Codrin Boldea (Un Scanon cu rol de raisonneur de rang secund), Adrian Nicolae (un Cheswick cu un bizar zâmbet pe buze, zâmbet cu ambiguităţi multiple) sau Carol Ionescu (Ruckly). Şi, în felul specific personajului, Alexandru Pavel (dr. Spivey). Plus, fireşte, Voicu Aaaniţei, o adevărată revelaţie în complexul rolul al tânărului Billy a cărui personalitate a fost mai întâi zdrobită de o mamă acaparatoare, neînţelegătoare, iar, mai apoi, de sora Ratched. Cu totul remarcabil în momentele de acutizare a tulburărilor mintale George Costin (Martin).

FOTO Adriana Grand

În rolul asistentei Ratched, Nicoleta Hâncu marchează ieşirea din prezentarea după tipic a personajului. Nu, doamna Ratched nu este un fel de kapo, de insă descinsă din lumea Gestapo-ului. Zâmbeşte, adoptă o voce caldă, pare să fie prima care doreşte binele personajului, disimulează condiţia de piesă de bază a maşinăriei. O maşinărie pe care o completează Andrei Redinciuc (Warren), Sorin Flutur (Wiiliams), Alexandra Colci (Asistenta Flinn), Alexandru Grădinaru (Alex), Ionuţ Iftimiciuc (Un infirmier), Tudor Cucu Dumitrescu (Tudor, un pacient), Petronela Purima (O pacientă) ori i se opun Ana Creţu (Candy Star), Corina Moise (Sandra), Anton Miron-Presan (Un copil indian). Excelentă ideea regizorului Victor Ioan Frunză de a sparge cadrele realiste ale montării cu momentele cântate, susţinute live de mica orchestră condusă de Csibi Andreea şi de actorii Andrei Huţuleac, Alin Florea, George Costin.

Subliniez, în finalul însemnărilor mele prilejuite de excelenţa montării Zborului deasupra unui cuib de cuci, emoţia definitorie a spectacolului, capacitatea acestuia de comunicare cu spectatorul şi impactul aparte a două scene. Aceea a petrecerii şi cea din final. Cu toate simbolismele lor specifice, cu sublinierea victoriei minţii şi a libertăţii.

FOTO Adriana Grand

Teatrul Metropolis din Bucureşti – ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CUCI de Dale Wasserman după romanul lui Ken Kessey; Traducerea şi dramaturgia: Adrian Nicolae; Versiunea scenică şi direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Asistenţi regie: George Costin şi Alexandru Pavel; Decorul şi costumele: Adriana Grand; Conducerea muzicală: Csibi Andreea; Ilustraţia muzicală: Andrei Huţuleac; Cu: Alin Florea (Bromden, şeful de trib), Sorin Miron (Dale Harding),Voicu Aaaniţiei (Billy Bibbit), Codrin Boldea (Scanion), Adrian Nicolae (Cheswick), George Costin (Martini), Carol Ionescu (Ruckly), Andrei Huţuleac (Randle P. Mc. Murphy, Andrei Redinciuc (Warren, infirmier), Sorin Flutur (Williams, infirmier), Alexandru Pavel (Dr. Spivey), Nicoleta Hâncu (Asistenta şefă Ratched), Alexandra Colci (asistenta Finn), Ionuţ Iftimiciuc (Paznicul Tuckley), Corina Moise (Sandra), Alexandru Grădinaru (un infirmier), Anton Miron-Presan (Un copil indian), Tudor Cucu-Dumitrescu (Un pacient, Petronela Purima (O pacientă); Data reprezentaţiei: 12 noiembrie 2018