Aceea când, după anul 1665 şi după o cumplită epidemie de ciumă ce a devastat populaţia Londrei, scriitorul s-a retras într-un sat din Buckinghamshire, însoţit de fiicele sale.  Aici prinde contur, materialitate, iar în 1667 John Milton dă Paradisul pierdut. Această victorie a creaţiei sale se petrece însă pe vremea când când poetul era deja orb, el dictându-şi, din câte se pare, poemul, rod al unor acumulări creatoare desăvârşite de-a lungul a mai bine de 20 de ani. “După cum Beethoven a compus muzica celestă când era surd, Milton a descris spectacolul tulburător al eterului şi sferelor când era orb”, observa marele anglist român Leon D.Leviţchi (cf. Istoria literaturii engleze şi americane, Editura All, Bucureşti, 2000).

Asemenea altor mari scriitori ai lumii, avându-i ca iluştrii precursori pe Dante, pe Petrarca, pe Torquato Tasson ori pe Ariosto, cu toţii inspiraţi de Biblie, Milton a refăcut în versuri “povestea primei neascultări a omului precum şi a frunctului oprit, care, după ce a fost gustat, a adus pe lume moartea şi întreagă nenorocirea noastră.” Gândit, după modelul epopeilor în 12 cânturi, Paradisul pierdut este, conform aceluiaşi Leon Leviţchi, “o audiţie muzicală de mare excepţie, într-o catedrală renascentistă.” Un alt exeget, pe nume Lowell, făcea observaţia că “descrierile trădează un sentiment de spaţiozitate”, reflectat şi refractat în fiecare frază şi perioadă, iar fiecare frază şi perioadă irump în cosmos.

O altă remarcă a anglistului român previne asupra dificultăţilor pe care le ridică dramatizarea şi înscenarea. “Deşi poemul este prin excelenţă epic, stâlpul său de susţinere nu este verbul, ci adjectivul, precum şi substantivul propriu de mare sonoritate.”

Deşi nu se limitează doar la poemul lui Milton, scenariul dramatic conceput, din câte înţeleg de Döbrei Dénes, şi concretizat regizoral de el împreună cu Varga Heni, ambii deţinând şi roluri în spectacol, e, în principal, susţinut de textul poetului englez. Iar cea mai mare problemă pe care au avut-o de soluţionat cei doi regizori ai spectacolului a constat în conferirea dinamism mareei de adjective. În teatralizarea imaginilor. Şi aceasta fără a face apel la un exces de scenotehnică, fără imagini şocante, fără fum şi lumânări, fără prea multe elemente de decor ( Hagyi Csaba) ori de costum (Varga Tünde) incapabile de semnificare autentică din pricina unei supra-utilizări demonetizante. Decorurile, executate cu predilecţie din lemn, se află în consonanţă cu o seamă de elemente de recuzită, costumele sunt imaginate astfel încât să arate că povestea lui Adam şi a Evei, izgoniţi din Rai, e, cum bine ştim, povestea cuplului generic, dar şi povestea fiecăruia dintre noi. Şi că fiind astfel, povestea nu mai e  aceea a unei lumi moarte şi a unei nenoriciri. Ci a reinventării Raiului pe Pământ. Iar dacă la un moment dat, pe scenă apar o Evă (Baczó Tünde) şi un Adam (Molnos András Csaba), care se prezintă astfel, ei sunt, mai apoi, multiplicaţi. De aici una dintre calităţile principale ale montării. Aceea că spectacolul curge firesc, unitar, rod al îmbinării dintre simplitate, refuz al savantlâcurilor căutate şi cultură adevărată.  

Pe ce au contat, aşadar, în primul rând, cei patru principali realizatori ai spectacolului? Pe cel mai important, mai sigur, dar şi mai imprevizibil element de care se slujeşte teatrul şi aceasta de când există el pe lumea asta. Pe elementul în absenţa căruia spectacolul nu ar putea exista- actorul. Privit şi folosit ca individualitate creatoare, dar înţeles deopotrivă şi ca parte a unui ansamblu ce trebuia astfel coordonat încât să se încadreze disciplinei ansamblului, acesta fiind chemat să reflecte unitate. Unitate şi rigoare.

Scenaristul şi regizorii se apropie cu prudenţă, cu precauţie, în etape. de textul lui Milton. Îl plasează mai întâi în contemporaneitatea spectatorilor pe care încet-încet îi familiarizează cu universul ideatic al scrierii. Prfimele minute ale reprezentaţiei se consumă sub forma unui happening în miniatură, a unui spectacol inter-activ. Publicul e provocat de doi actori (Tar Mónika şi Bandi András Zsolt) la o discuţie despre posibilitatea absolutului în dragoste în Timişoara secolului al XXI lea şi în anul de graţie 2014. Ceva mai încolo, un alt actor, Balász Attila face cuvenitele trimiteri la Milton şi la marele său poem. Mai departe, totul se exprimă prin vers, prin incantaţie, prin cânt (Magyari Etelka şi Molnos András Csaba), prin mişcare, coregrafie şi expresivitate corporală şi, desigur, prin concentrare. Concentrarea defineşte spectacolul. Şi la nivelul partiturii, şi la acela al expresiei, şi la nivelul actului actoricesc care e, preponderent, unul de grup. Având însă meritul depăşirii nivelului de workshop. Motiv pentru care întreaga distribuţie merită a fi felicitată.


Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara- CER ŞI PĂMÂNT – scenariu dramatic bazat pe poemul PARADISUL PIERDUT al lui John Milton;

Regia: Döbrei Dénes şi Varga Heni;

Decorul: Hagyi Csaba;

Costume: Varga Tünde;

Compozitori: Rodolphe Bourotte şi Latifa Le Forestier;

Light design: Boris Butorac;

Cu: Baczó Tünde, Balász Attila, Bandi András Zsolt, Borbély Emilia, Döbrei Dénes, Éder Enikö, Gálovits Zoltán, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Mátyas Zsolt Imre, Molnos András Csaba, Tar Mónika, Varga Heni;

Data premierei: 7 martie 2014