Cu o seamă de interpretări memorabile (Bucur Stan, Melania Ursu, Octavian Lăluţ, Marius Bodochi, Petre Băcioiu, Miriam Cuibus, Ion Marian, Lucia Wanda Toma, Liliana Hodorogea, Anda Chirpelean, Călin Nemeş). Spectacolul a primit câteva distincţii importante printre care premiul UNITER pentru regie şi scenografie.

Nu mă îndoiesc că telespectatorii ce l-au urmărit au apreciat şi aplaudat din fotoliile lor de acasă toate aceste calităţi, dar şi multe altele. Au fost, fără doar şi poate, sensibili la valoarea estetică, artistică excepţională a spectacolului. Unul de vârf, de top în contextul anului teatral în care a fost produs. Declarat astfel încă înainte de a fi recompensat cu premiile menţionate mai sus. Aplaudat îndelung de spectatorii, dar şi de mulţii critici prezenţi în sală în seara premierei.

Numai că, în ciuda numeroasei prezenţe a criticii, puţine, extrem de puţine au fost publicaţiile ce au consemnat reuşita. Şi aceasta nu fiindcă în jurul spectacolului cu pricina s-ar fi urzit vreun complot al tăcerii. Nici vorbă despre aşa ceva. Tăcerea a fost impusă de cenzura comunistă. Care la 16 zile de la data premierei şi-a dat seama că a săvârşit o greşeală de neiertat aprobând ieşirea la public a montării cu pricina. O greşeală ce nu mai putea fi ascunsă căci turnători erau peste tot. Drept pentru care a interzis orice reprezentaţie viitoare, dar şi apariţia oricărui articol despre spectacol. Acesta trebuia să dispară aşa cum trebuiau să dispară orice urme ale carnagiului de la Timişoara din acelaşi decembrie 1989. Carnagiu care a însemnat preţul, doar unul dintre nenumăratele preţuri plătite pentru libertatea dobândită odată cu izbânda Revoluţiei Române, în 22 decembrie 1989.

Iaşii în carnaval, spectacolul Teatrului Naţional din Cluj pe care l-am evocat la începutul acestor rânduri, a fost unul premonitoriu pentru ceea ce s-a întâmplat în România între 16 şi 22 decembrie 1989. Şi toţi, toţi spectatorii prezenţi în sală la premiera care a avut loc pe data de 1 decembrie 1989, în deschiderea Galei Teatrelor Naţionale, au simţit că asistă la un complot, dar şi că, vrând nevrând, au devenit parte la complotul respectiv. Cu toţii se aşteptau ca, dintr-un moment în altul, oamenii Agiei prezenţi, satirizaţi pe scenă, să îşi lepede costumele de secol al XIX lea şi să descindă în sală, fie în costume de miliţieni, fie în hainele de piele şi în costumele negre în care îi cunoşteam şi îi recunoşteam cu toţii atunci când treceam în grabă prin zonele aglomerate ale marilor oraşe şi să opereze arestări. Să îi ducă “la secţie”, adică la Securitate, nu doar pe Victor Ioan Frunză, pe Adriana Grand, pe actorii Naţionalului clujean ori pe directorul lui de atunci, poetul Horia Bădescu. Ci să ne încarce brutal şi la repezeală în dube pe noi toţi, cei ce reprezentam “opinia publică”, pe noi, cei ce ne îngăduisem să râdem prea cu poftă, prea zgomotos, dar şi cu prea multe subînţelesuri la ceea ce văzusem pe scenă. Până şi râsul era “raţionalizat” în România comunistă.

Râsesem, e drept. Dar o făcusem nu la întâlnirea cu “veselul Alecsandri”, ci la aceea cu un Alecsandri acid, subversiv, incendiar. Aşa fusese poetul în ipostază de autor de literatură dramatică atunci când a scris Iaşii în carnaval dar şi cânticelele comice Sandu Napoilă ultraretrogradul, Ion Păpuşarul, Clevetici, ultrademagogul, Gură Cască, Kera Nastasia, Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiaj, Mama Angheluşa, doftoroaie pe care Victor Ioan Frunză le integrase în scenariul spectacolului său. Acum, pe 1 decembrie 1989, Alecsandri ne părea tuturor încă şi mai acid, şi mai subversiv, şi mai incendiar. Iar această părere se afla la baza sentimentului de nelinişte, dar şi de satisfacţie cu care am părăsit sala când s-au stins şi ultimele aplauze pe care sunt sigur că acei cenzori ce mai rămăseseră la spectacol (mi s-a povestit că unii ar fi abandonat speriaţi reprezentaţia) le-ar fi dorit cenzurate, oprite, strangulate, arestate.

Activiştii ideologici de la nivelul Judeţenei de partid Cluj nu au avut curajul să pună sub obroc spectacolul a doua zi după premieră. Interzicerea, chiar venită din ordinul lor, putea să îi coste prea mult. Scandalul ar fi fost mare cât casa căci pentru seara următoare era programată o a doua reprezentaţie ce urma să se joace cu casa închisă.
Profitând de programarea ce îmi îngăduia o seară liberă de la Teatru, în 2 decembrie am fost să îmi vizitez un prieten. Grăitor pentru natura schizoidă a omului trăitor în regimul comunist mi se pare detaliul că în camera în care stăteam de vorbă discutând- cum altfel şi ce altceva decât politică şi prognozând o dorită, dar defel certă cădere a lui Nicolae Ceauşescu?- se aflau în funcţiune atât un aparat de radio cât şi un televizor.

Radioul era fixat pe una dintre frecvenţele Europei libere, în vreme ce, pe ecranul televizorului, îl vedeam pe unul dintre crainicii Telejurnalului. TVR nu mai avea demult abonamente la agenţiile de ştiri filmate, aşa că informaţiile din actualitatea externă erau citite ca la radio, fără nici un fel de suport video. Când, dintr-o dată, surpriză! De pe ecran se revărsau imaginile întâlnirii de la Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov.

Fireşte, nu am făcut atunci nici un fel de legătură între Iaşii în carnaval, spectacol premonitoriu pentru Revoluţie, şi întâlnirea la vârf dintre cei doi giganţi ai politicii internaţionale. Ceva mai încolo, au fost voci şi nu chiar voci neconvingătoare, ce au pus în relaţie Revoluţia română cu discuţiile de pe vaporul bătut din toate părţile de valurile agitate. O revoluţie pe care Iaşii în carnaval o anunţaseră. Că doar nu degeaba e teatrul oglinda Lumii.