Comedia remix, la peste o jumătate de secol de istorie

Pasiunea pentru arheologie teatrală care a cuprins teatrele în vremea din urmă e un semn bun într-o perioadă ce părea că-şi neagă sau uită orice trecut. În acest context să privim şi proiectul „Comedia remix”, care a început pe 5 ianuarie , ziua în care în fiecare an Teatrul de comedie îşi sărbătoreşte data de naştere.

Cu mijloacele de azi audio-video şi oamenii de ieri, iniţiatorii proiectului, directorul George Mihăiţă şi realizatorii - o echipă formată din criticul Cristina Modreanu, realizatorul TV Cătălin Stefănescu, Maria Drăghici (artist vizual) Vlad Massaci (regizor) au conceput şi prezentat cu acest prilej un moment multimedia având drept scop evaluarea arhivelor acestui teatru care a reprezentat  unul din polii rezistenţei culturale în epocă. S-a început cu anii 60-70, ani de renaştere culturală şi teatrală  după o periodă de proletcultism feroce.

Am văzut sau revăzut imagini din spectacole antologice precum Umbra de Evgheni Schwartz, Troilus şi Cresida de Shakespeare, Rinocerii de Eugene Ionesco, i-am ascultat povestind pe regizorii David Esrig, Lucian Giurchescu,  actorii Sanda Toma, Marin Moraru , pe primul director al acestui teatru , artistul unic Radu Beligan, despre experienţa unei epoci care a survolat nonsalant şi cu inteligenţă dogmatismul  ideologic pentru a produce în teatru o mişcare de avangardă prielnică creaţiei, sincronă occidentului evoluat. Nu s-a  vorbit prea mult  în această seară magică ( cum a numit-o George Mihăiţă) despre îngheţ şi dezgheţ politic,despre persecuţii şi trădări ci mai degrabă despre forţa teatrului şi a unor artişti de a fi ei înşişi , de a se impune şi exprima în conformitate cu gândirea lor modernă într-un secol ce cunoştea atâtea revoluţii spirituale. Şi , deşi intenţiile enunţate ale proiectului erau să pună-n lumină mai ales contextul socio-politic , care a şi fost evocat dealtfel printr-un simpatic colaj de slajăre ale vremii, sau prin fragmente din discursul la plenara PCR din iulie 1971 de la Mangalia, mai importante pentru istoria teatrului s-au dovedit mărturiile de creaţie ale celor care au făcut şcoală prin spectacolele lor. Cum a lucrat David Esrig la Umbra, printre primele spectacole în care imaginea biruia textul, sau Lucian Giurchescu la Rinocerii apreciat de Ionesco în turneul de la Paris pentru felul în care regizorul a ştiut să înlocuiască referinţele exterioare ( coarnele rinocerilor)  cu jocul interiorizat al actorilor, cum a făcut Sanda Toma din insipida Cresidă un adevărat simbol al transformării pe care războiul o induce în om, chiar dacă regizorului i se  cenzurau replici cu iz….. reacţionar din textul lui Shakespeare.

Valoarea unei inteligenţe scenice precum aceea a lui Gheorghe Dinică (prezentat într-un interviu – document realizat de Cătălin Stefănescu), tăria de caracter a unor actori precum Marin Moraru, prezent cu mărturii live , dar şi a altora despre care nu s-a vorbit dar care există în memoriile noastre au apărat teatrul acelor vremi de impurităţi reziduale ale unui abia părăsit realism socialist, făcând loc unei mişcări de înnoire stilistică şi conceptuală de care chiar şi mai marii culturnici ajunseseră să se mire.  David Esrig povestea în acest sens cum ministreasa culturii însăşi din acea vreme, apriga Constanţa Crăciun, ajunsese să se mire de succesele spectacolului Umbra, în care triumfa forţa de expresie corporală şi talentul de a o încorpora teatrului dovedit de Gheorghe Dinică, felicitându-l pe regizor. Publicul se lăsa şi el cucerit de noua forţă a spectacolului teatral, aşa încât la o reprezentaţie cu o piesa despre procesul lui Caragiale în cazul plagiatului dramei Năpasta, o spectatoare s-a ridicat ţipând şi înfierându-l pe calomniatorul Caion. Simpatică şi cu umor Sanda Toma a evocat valoarea repertoriului din anii aceia ( trei de Cehov, doi de Brecht) deplângând starea prezentă a  acestuia, care îndepărtează publicul de teatru, după părerea domniei sale („Am părăsit teatrul şi nu regret”). N-a contrazis-o nimeni deşi în sala Teatrului de Comedie se aflau ca invitaţi şi mulţi regizori şi actori tineri. Pe scenă lângă garnitura de aur a anilor 60-70 , evocată , n-au apărut decât doi dintre ei, un cuplu timid şi firav, format din actorii Dan Rădulescu şi Smaranda Caragea care au reluat o scenă din Troilus şi Cresida, despre care fosta interpretă a Cresidei n-a putut spune decât că …traducerea folosită e  diferită şi proastă. Intenţia de a imita gestul din fotografia- poster în care apăreau Grigore Gonţa şi Sanda Toma, a celor doi tineri actori de azi ai Comediei  a fost însă frumoasă. Ca şi cuvintele de încredere în generaţia tânără ale maestrului Radu Beligan din finalul serii.

În concluzie, seara magică de la Teatrul de Comedie a fost una bazată mai degrabă pe emoţie. Valoarea obiectivă a cercetării întreprinse de autorii proiectului rămâne de dovedit după ce materialul va fi cernut cu luciditate în cărţile şi filmele care am înţeles că vor rezulta. S-ar putea ca în felul acesta teatrul din Măndineşti să aibă cea mai serioasă istorie în care vom regăsi şi alte evenimente teatrale inventariate deocamdată într-un album aniversar scos la 50 de ani de la înfiinţare, alte nume, alte directorate, trecute până una alta sub tăcere. Personal mă gândesc cu nostalgie şi la Mihai Pălădescu, Rucăreanu, Iurie Darie, Cornel Vulpe, Pusi Băltăreţu, Silviu Stănculescu, Vasilica Tastaman, Ion Lucian şi Stefan Tăpălagă la  Veve Plătăreanu şi Mircea Şeptilici, la generaţia adultă de azi în frunte cu Vladimir Găietan, George Mihăiţă, la spectacole precum Harold şi Maude, Concurs de frumuseţe în regia lui Tocilescu sau Procesul în regia lui Harag, la Gally Gay cu Stela Popescu, Un Hamlet de provincie cu Amza Pellea sau Strigoi la Kitahama în regia Cătălinei Buzoianu, ca să rămânem în perimetrul de dinaintea căderii cortinei de fier. Continuarea proiectului este aşa, dar obligatorie.