Rareori translările din showbizul american au cunoscut atâta glorie precum i s-a întâmplat acestui titlu la a cărui răspândire au contribuit mai întâi Şalom Aleihem, un clasic al literaturii moderne de limbă idiş, apoi libretistul Joseph Stein şi compozitorul Jerry Bock dar şi ecranizarea din 1971 răsplătită cu atâtea premii. 

De obicei asemenea partituri complicate create peste ocean unde deţin în mod absolut patentul ajung mai greu la urechile şi inimile spectatorilor de pe alte meleaguri, în speţă de pe la noi unde s-au mai făcut asemenea importuri dar fără prea mare succes ( vezi Omul din La Mancha) Coroborate cu lipsa de tradiţie şi educaţie artistică în materie de music- hall  aceste neajunsuri au contribuit la prejudecata că nu există posibilităţi şi piaţă pentru asemenea montări pretenţioase şi costisitoare. Din când în când, în conjuncturi favorabile precum cea de faţă se întâmplă însă şi reuşite, cum e  cazul acestui spectacol produs de Teatrul Evreiesc de Stat în regia lui Andrei Munteanu, cu o droaie de colaboratori de la actori la muzicieni şi dansatori îndrumaţi profesionist de specialişti cu state vechi precum D.Zisl Stepovitch din SUA care împreună cu Constantin Grigore şi Alexe Ilie se fac responsabili de pregătirea muzicală , de altfel excelentă, a ansamblului.

Tevie Lăptarul sau Fetele lui Tevie , cum se mai numeşte povestirea ce stă în centrul scenariului relatează despre viaţa într-o comunitate de evrei din Ucraina ţaristă, un sat cu nume rezonant- Anatevka, unde trăiesc în bună înţelegere după obiceiuri străvechi evrei şi ucrainieni. Problema lor nu este, până la un moment dat, discriminarea etnică ci grija pentru păstrarea tradiţiilor pe care lumea nouă începe să le repudieze. În această ordine a preocupărilor intră şi regulile după care se cuvine să-şi mărite fetele lăptarul pe care le vor contrazice pe rând cei implicaţi adică cele cinci fete care-şi găsesc aleşii după legile firii şi nu ale pungii. Minte deschisă, judecând înţelept şi cu umor vremurile Tedie trece repede de partea tinerilor în ciuda sărăciei care l-ar îndemna să  acţioneze altfel.

Cum povestirile lui Salom Aleihem sunt pline de omenie iar soluţiile adoptate încurajatoare, Tedie Laptarul şi fetele lui îşi găsesc împăcarea primind chiar şi binecuvântarea celor de dincolo, o bunică progresistă care apare într-un vis fabulos, prilej pentru spectacol de a evada în frumoase zone de basm. ( E una dintre cele mai reuşite scene din spectacol şi cu contribuţia scenografiei ). Trăind sub strictă protecţie divină invocată intermitent mai în serios mai în glumă de legendarul lăptar ( popor ales, Doamne, dar mai alege-i şi pe alţii !), lumea închisă a comunităţii pare a-şi fi sieşi suficientă. De aceea când istoria loveşte brutal şi urmează deportarea, cu mic cu mare cei din interiorul gardului ( prezent ca atare  în decor) se simt fără apărare şi se înhamă la căruţa Exodului cu care i-a însemnat Vechiul Testament. Pribegia bate din nou la uşă, fără a mai produce însă dramele de odinioară, căci acum există America şi Unchiul Sam şi ideile revoluţionare din cărţile pe care le poartă drept stindard studentul de la Kiev.

Talentul scriitorului şi mai apoi al compozitorului, transformă aceste drame omeneşti în calde momente de frăţietate astfel ca tonul spectacolului să-şi păstreze încărcătura optimistă şi suflul romantic. Şi într-adevăr, sub bagheta regizorului Andrei Munteanu forfota colorată a acestui spectacol se mişcă în direcţie bună cu o energie  impresionantă. Sunt mai tot timpul cu zecile în scenă ( uneori cam înghesuiţi din cauza ideii scenografice de a centra pe turnantă partea întâi ), dar asta nu-i împiedică să -şi vadă de roluri , unele dintre ele mici bijuterii create de actori care au înţeles perfect cum e cu personajul colectiv care e compus totuşi din individualităţi. O idee excelentă regizorală a fost întâi de toate distribuirea lui Claudiu Istodor în rolul lui Tedie Lăptarul.  Prezenţă impozantă prin statură şi glas Istodor corespunde în toate privinţele personajului în jurul căruia se încheagă acţiunea.

Dialogul plin de umor cu puterea nevăzută, micile glume despre evrei, modul diferenţiat în care-şi tratează partenerii,  fetele, nevasta, consătenii, sunt tot atâtea prilejuri pentru actor de a-şi pune-n valoare charisma în beneficiul reprezentaţiei. Cântările în idiş nu-l intimidează şi nici aplombul cu care Roxana Guttman în rolul soţiei- Golde, îi ţine piept în scenele în care tandreţea s-ar vrea mascată de forţă. Jocul actriţei o reconfirmă în poziţia de vedetă a acestui teatru.  

Dintre cele cinci fete trei sunt mai importante pentru autor , Teitl, Hudl şi Have. Pentru fiecare dintre acestea interpretele, tinerele actriţe Teodora Păcurar, Rusalina Bona şi Ioana Repciuc au găsit mijloacele potrivite pentru a sugera destine şi temperamente diferite. O prezenţă remarcată şi aplaudată e şi cea a Ecaterinei Ladin în rolul peţitoarei prin care se manifestă din plin hazul şi spiritul popular al autorului. Impetuos Daniel Pascariu în rolul croitorului Motll, bun şi Andrei Bibire în rolul unui viitor propagandist, la fel Marius Călugăriţa care îmbracă uniforma unei autorităţi moderate.

Distribuţia numeroasă e bine organizată şi funcţionează în scenele de masă potrivit momentului şi în ton cu muzica. Se cântă live, coregrafia e inspirată (Andra Gheorghe şi Bogdan Boantă) şi executată cu talent de un grup de dansatori bine aleşi. Scena e tapetată cu desene de inspiraţie chagaliană în care predomină coloritul şi arabescul proprii zonei folclorice ruseşti iar costumele respectă tradiţia portului evreiesc ( scenografie şi costume Viorica Petrovici). Spectacolul de trei ore al Teatrului Evreisec de Stat cu Scripcarul pe acoperiş este fără-ndoială o reuşită care va ţine afişul multe stagiuni de acum încolo.