Cu atât mai mult la actori la care spiritul ludic atotstăpânitor captează viaţa într-un perpetuu caleidoscop de stări, glisând între râs şi plâns precum măştile emblematice ale teatrului.

Uneori însă natura îi înzestrează pe aceştia cu un inexplicabil chimism datorită căruia fiinţa gânditoare supraveghează detaşat tot timpul mişcarea lăuntrică a sufletului. Aceasta ar fi, după mine, una dintre însuşirile speciale ale unui mare artist ca Victor Rebengiuc, un intelectual cu aură, un homo sapiens vizionar, creator de lumi adânci, dincolo de cea în care vieţuim cu picioarele pe pământ. N-aş putea explica altfel rolurile sale atât de multe şi atât de diferite, în care a strălucit aproape fără excepţie sau a ratat (rar) la fel de genial. N-am putea explica doar prin prisma clasicului histrionism creaţiile sale atât de bogate, dar riguroase, fie în dramă, fie în comedie, tipologia spectaculoasă de pe scenă unde persoana sa s-a situat întotdeauna cu discreţie în background.

Dar era acolo, privind distanţat ce se petrece cu un alter-ego al momentului. Aprobându-l, certându-l, admirându-l. Niciodată detestându-l. Multă umanitate şi multă înţelepciune într-o asemenea fiinţă creatoare, atât de pirandelliană în distincţia pe care o operează între viaţă şi iluzia scenică (de aceea i-a ieşit atât de bine, probabil, rolul Tatălui din Şase personaje în căutarea unui autor). Nu doar disponibilităţi ludice şi vulnerabilităţi structurale au făcut, aşadar posibile creaţii atât de diferite. Romanticul Orlando din Cum vă place lângă etericele Clody Bertola şi Ileana Pre descu, primitivul om al grotelor – Caliban – din Furtuna, versatul prefect Tipătescu din O scrisoare pierdută, om de lume şi de alcov. Dar compoziţia din Danaidele, în care Pelasgos ni se înfăţişa ca un geniu al răului fără identitate?

Nu l-am văzut la repetiţii decât într-o împrejurare poate nu tocmai normală, fiindcă era o repetiţie în tensiune, într-un turneu internaţional, la Düsseldorf, cu Visul unei nopţi de vară, unde maestrul Liviu Ciulei se lupta din greu cu tehnica germană să facă luminile spectacolului. Chiar şi atunci, într-un spectacol cu hibe tehnice care l-au pus în situaţii imposibile, Victor Rebengiuc şi-a păstrat ţinuta sobră, rezervată făcând din Bottom unul dintre cele mai apaludate personaje alea spectacolului. Cu acest amestec de raţionalitate suverană şi histrionism dinamic, compoziţiile lui Victor Rebengiuc, în dramă sau comedie, sunt cu adevărat speciale. În Căsătoria de Gogol în regia lui Yuriy Kordonskiy, jucându-l pe Jevakin, peţitorul în uniformă cu panaş, recitalul său comic e irezistibil.

E oare acelaşi actor care-l juca odinioară pe Stanley din Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Wiliams sau pe fiul cel mare din Lungul drum al zilei către noapte al aceluiaşi de extracţie freuidiană.? Dar Dodge din Copilul îngropat, spectacol al tenebrelor în care actorul îşi asumă cu convingere posturi degradante? A purtat şi multe coroane regale în piese de Shakespeare, a fost Claudius (în Hamlet) şi Lear din piesa cu acelaşi titlu. Cinicului Astrov din Unchiul Vania i-a urmat Serebreakov, savantul detestat din aceeaşi piesă care-şi recapătă demnitatea în compoziţia reţinută, fără poze groteşti a lui Victor Rebengiuc. Yuri Kordonsky a mizat pe Rebengiuc în Inimă de câine, de Bulgakov. Savantul Preobrajenski din piesa lui Bulgakov. Profesorul care experimentează transformarea câinelui în om, reprezentând eşecul  unei generaţii de intelectuali care au acceptat tragice experienţe în istorie , pare a face parte din viaţa sa. Cu Marele inchizitor din Dostoievski a parcurs o etapă spiritualistă, prin contele scăpătat din Ivanov, una dintre  splendidele creaţii recente, ne-a făcut părtaşi la frumuseţea  interioară salvatoare a personajului cehovian, o frumoasă soluţie de viaţă, în Moartea unui comis voiajor şi Toţi fiii mei participă cu convingere la dezbaterile sociale proprii teatrului lui Artur Miller. Rol după, rol, seară de seară, Victor Rebengiuc e acea voce puternică prin care teatrul se face auzit azi în societate .

Dar filmele sale ?, de la Pădurea spânzuraţilor la Moromete , Niky şi Flo, sau acea creaţie memorabilă din Medalia de onoare în regia lui Cătălin Netzer. La cei 80 de ani pe care-I împlineşte Victor Rebengiuc cu impresionanta său palmares e nu doar un Everest al generaţiei sale ci şi unul dintre cei mai importanţi leaderi de opinie ai ei. Da actorul e un leader de opinie.Prin natura profesiei, pentru că vorbeşte publicului de la înălţimea scenei şi pune întrebări. Teoretic. Cum devine însă, cu adevărat, actorul purtătorul de mesaj al timpului său !? Doar atunci când îşi pune harul în slujba acestui ţel când îşi asumă cu luciditate această responsabilitate. Iar pentru asta are nevoie de claritatea şi distincţia raţiunii pe care Victor Rebengiuc le  posedă cu asupră de măsură  Quod erat demonstrandum!

 

Textul, apărut în monografia Victor Rebengiuc, omul şi actorul, de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov ( Humanitas, 2008), a fost actualizat cu ocazia aniversării a 80 de ani a actorului.