”Dar cine are dreptul să aleagă cine este artist şi cine nu?”

Zău ca nu îmi pasă de ce vor spune criticii, mai ales cei care stau la spectacol cu pixul în mână şi îşi notează faze ca la un meci de fotbal.

M-am bucurat de tot ce am văzut, chiar de gongul care nu a bătut, dar pe care îl aşteptam. 

Mi-a tresărit inima pentru fiecare cuvânt rostit frumos, pentru fiecare adevăr care străpunge aerul ca o suliţă scăpată din arc, pentru culori, lumini şi umbre, pentru curajul lor de a se arunca în lupta fără alte arme decât emoţia, copilăria din ei şi credinţa în ceea ce fac.

Teatrul este o mare aventură, dar şi o mare suferinţă pentru actori, până ajung să nască şi apoi să crească „copilul” pe care l-au născut.

Cum ai putea să asişti nepăsător la o asemenea descărcare de energie?

Există fiinţe care încarnează răul.

„Aşa că ,să nu mi se spună că Hitler era rău doar fiindcă îl bătea maică-sa la fund. Există fiinţe omeneşti care sunt încarnarea răului şi trebuie să arătăm asta în teatru.”

Aseară, răul a fost „scuipat” printre dinţi, cu zâmbetul pe buze, în hohote de râs, prin mişcări voluptoase de dans, prin liniile ascuţite ale costumelor şi prin sunetele muzicii de cabaret.

M-au încercat rând pe rând invidia, tristeţea, bucuria, mândria. 

Invidia că nu sunt barbat să-l pot juca pe UI, tristeţea că nu sunt pe scenă unul dintre ei, bucuria că trăiesc şi pot admira sincer ceea ce au făcut alţii, mândria că sunt actriţă şi că am rămas un copil.

Îmi vin în minte gândurile pe care Ariane Mnouchkine le-a transformat în cuvinte la semnarea apelului contra războiului împotriva inteligenţei,lansat de revista „Les  Inrockuptibles”.

Ceea ce m-am străduit să spun în vara asta e:

1) Că profesia noastră trebuie ajutată mai întâi, înainte să fie trimisă în şomaj.

2) Că nu e nici ilegitim, nici ilogic să crezi că toate ministerele cărora cultura le aduce servicii incomensurabile, ar trebui să o subvenţioneze de notorietate că suntem buni pentru sănătatea mintală, că suntem preventivi împotriva delicvenţei şi violenţei, eficienţi împotriva ignoranţei, purtători ai imaginii Franţei în străinătate.

Suntem, deci, indispensabili Ministerelor Sănătăţii, Justiţiei, Internelor, Educaţiei Naţionale, Turismului şi Afacerilor Externe, fără a le uita pe cele ale Ministerului Tineretului şi Sportului şi nici pe cel al Problemelor Obşteşti.

”Dar cine are dreptul să stabilească criteriile? Eu ma proclam, deci sunt!” Criticul, directorul de teatru, spectatorul?

Titlul de artist trebuie meritat şi demonstrat prin munca zi de zi, an de an, toată viaţa. Cine are dreptul să aleagă cine este artist şi cine nu?

Ca sa putem face această demonstraţie actorul trebuie să muncească, să fie mereu pe scenă, să aibă ritmicitate şi nu pauze de luni şi ani între un rol şi altul. Nimeni nu discută cu adevărat problemele care îl frământă pe actor şi, deci, nimeni nu are dreptul să îi decidă soarta, atâta vreme cât nu îi dă să muncească.

Aseară, la Teatrul Odeon, am văzut  „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită” de Berthod Brecht. Toţi actorii au demonstrat cu prisosinţă că sunt artişti.

Aceasta nu este o cronică de teatru, ci o stare de spirit.