Cînd munca oamenilor se duce pe apa sîmbetei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Desen de Dan Perjovschi
Desen de Dan Perjovschi

După cum spuneam acum nici două săptămîni, operaţiunea „Să închidem tot Bucureştiul“ a reuşit să scoată din propriile săli un teatru (Nottara) şi jumătate (Teatrul Foarte Mic, una dintre cele două săli ale Mic-ului). Foarte bine, ambele clădiri erau un pericol public. Dar mai departe, ce se-ntîmplă?

Fiindcă, să ne amintim, a trebuit ca acoperişul Teatrului Evreiesc să se prăbuşească în scenă şi ca directoarea instituţiei, Maia Morgenstern, să răscolească tot ce se poate în materie de surse de… persuasiune pentru ca acea clădire să intre în reparaţii – timp în care teatrul în sine s-a pornit să umble într-o bejenie tristă prin alte spaţii (publice, dar nu fără chirie). Şi să ne amintim şi că Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), al cărui sediu, din Hotărîrea de Guvern de înfiinţare a lui, e la Teatrul Naţional, a stat doi ani de zile fără scenă, iar cea pe care o are acum e închiriată de la un proprietar privat – CNDB fiind singura instituţie de spectacole de rang naţional, de-a dreptul, care-şi ţine spectacolele într-o sală cu chirie reînnoită de la an la an.

Nottara-ul a făcut, într-un fel, breaking news – din motive întemeiate: un întreg teatru ajungea în stradă, exact în momentul în care, după o perioadă discutabilă ca opţiuni artistice, începea să-şi creeze un repertoriu de înaltă calitate şi să-şi recîştige publicul (inclusiv printr-un festival bine făcut), iar clădirea în sine are un istoric de netrecut cu vederea (e teatrul construit de tatăl lui Liviu Ciulei). A primit propunerea să joace la Cotroceni (un gest de stimă, dar sala în cauză nu e o soluţie reală), îşi poate prezenta producţiile la ArCuB. Mai rămîne ca toată lumea să-şi aducă aminte că sediul Teatrului Nottara în sine trebuie reabilitat şi redeschis.

Pentru binele teatrului românesc actual, şi directoratul de la Mic, şi o sală pentru producţiile de la Foarte Mic reprezintă o miză.

Mai mic, mai pricăjit şi cu repertoriu de teatru contemporan (ca să nu mai spunem de scenele independente din Bucureşti, a căror situaţie acum e dramatică), Teatrului Foarte Mic nu i s-a oferit Cotroceniul. Mai precis, nu i s-a oferit nimic. Probabil, pentru că exista sala Teatrului Mic – prea puţin contează că ceea ce se juca la Foarte Mic nu se poate juca la Mic, cel dintîi fiind dedicat parteneriatelor cu independenţii şi noii dramaturgii. Altfel spus, cele două spaţii au strategii repertoriale foarte diferite – şi o identitate, în ochii publicului lor, la fel de diferită. Despre asta – şi despre nevoia de a păstra ceea ce s-a construit în timp la Foarte Mic – vorbeşte şi petiţia lansată pentru obţinerea unui nou spaţiu.

image

Pe 26 noiembrie, şi directorul Teatrului Mic (de care ţine Teatrul Foarte Mic), Mihai Dinvale, şi-a dat demisia. Motivele par complexe, însă trebuie remarcat că decizia a fost luată după nişte şedinţe cu sindicatul din instituţie, la puţină vreme după ce Dinvale (înlocuindu-l, de curînd, pe Florin Călinescu) a început să-şi pună în aplicare programul de refresh repertorial. Fiindcă enorm de lunga perioadă în care Florin Călinescu era şi director la Mic, şi realizator la Chestiunea zilei a aruncat Teatrul Mic într-o noapte neagră de spectacole de neprivit şi de deprofesionalizare a actorilor. Coincizînd cu pierderea spaţiului şi cu lipsa de interes a Primăriei şi a Consiliului General pentru organizarea unui concurs de management „pe bune“, Teatrul Foarte Mic (singurul care a oferit o „casă“ producţiilor de început ale dramAcum şi cea mai generoasă dintre scenele Bucureştiului faţă de actorii şi regizorii independenţi) riscă să intre într-o vrie, la mijloc nemaifiind racordarea întregului Teatru Mic la actualul moment artistic, ci conservarea unui status-quo păcătos şi o sinecură directorială pentru unul sau altul. Altfel spus, pentru binele teatrului românesc actual, şi directoratul de la Mic, şi o sală pentru producţiile de la Foarte Mic reprezintă o miză de susţinut.

Între timp, se întîmplă lucruri şi la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“. Mai exact, directorul Centrului, actorul Cristian Şofron, a fost demis de primarul (interimar) al sectorului 4, se pare că de pe-o zi pe alta. Dl Şofron era director interimar – pentru că, acum ceva vreme, informaţiile spun că primarul neinterimar, dar acum anchetat, Cristian Popescu Piedone n-a mai avut chef să organizeze, în instituţiile pe care le finanţează (inclusiv Centrul Bălcescu), concurs pentru posturile de director unde contractul de management ajunsese la final. Aşa că, aparent, i-a trecut pe toţi directorii în funcţie pe poziţia de interimari. Legal, deci, actualul primar ocazional are dreptul să-l demită pe Cristian Şofron – doar că maniera intempestivă, faptul că demiterea nu e însoţită de organizarea unui concurs, ci de un alt interimat, al unei persoane fără experienţă de management, şi lipsa unei motivaţii transparente pentru aşa decizii radicale, ce să vezi!, cu şase luni înainte de nişte alegeri unde, la sectorul 4, singurul avantaj la start îl are… cine organizează alegerile (adică primarul interimar), ei bine, toate aceste lucruri ridică nişte maaaari semne de întrebare şi preocupare.

Interimatul în sine e, practic, o formă de abuz în interpretarea legii în beneficiul autorităţii finanţatoare. Legea prevede această posibilitate – dar nu prevede ca nişte directori să poată rămîne interimari cu anii (cum se întîmplă la Teatrul Naţional din Iaşi); interimatul e ceva care asigură funcţionarea unei instituţii la transferul de management, punct. Ba chiar are şi nişte limite în timp. Degeaba, fiindcă singurii care pot contesta în instanţă (că numai acolo se poate obţine forţarea organizării unui concurs) un interimat cu aparenţe eterne sînt fie interimarii înşişi (care şi-ar face astfel un duşman fix din finanţator; singurul director în această situaţie pe care-l ştiu care a contestat public interimatul, cerînd încetarea lui, e Claudiu Goga, la Braşov), fie cei aflaţi în relaţii contractuale cu instituţia (şi de ce s-ar lăsa ei mînaţi de avînturi morale cînd contractul merge, banii vin?).

Şi aşa se face că directorii de instituţii devin, involuntar, complici captivi ai acţiunilor autorităţilor cu interese partinice, prin măreaţa găselniţă a interimatului, care riscă să facă din ideea de management prin concurs o glumă. De pildă, caracterul interimar al directoratului de la Centrul Cultural Bălcescu nu era cunoscut public – speranţa (legalităţii) moare ultima. Acum, ceea ce e în pericol e întregul proiect artistic al Centrului – axat pe montările directorului de scenă Victor Ioan Frunză şi pe un model de producţie inexistent oriunde altundeva în Bucureşti (Frunză lucrează cu o echipă, aceeaşi şi mică, de actori, neangajaţi, ceea ce n-ar putea face în niciun teatru public, şi-n acelaşi timp, o face într-un regim de repertoriu, ceea ce n-ar putea face în niciun teatru independent; oricine poate găsi pete-n soare acestui model, dar realitatea e că funcţionează şi are şi succes la public, şi o înaltă recunoaştere critică).

În acest context, în calitate de membru în board-ul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) – Secţia română, mărturisesc preocuparea AICT şi a profesioniştilor care-o compun faţă de absenţa unor strategii concrete nu doar pentru găsirea unor soluţii temporare cu adevărat viabile de continuare a activităţii teatrelor Nottara şi Foarte Mic, ci şi pentru reintroducerea în circuit a sălilor închise şi sprijinirea spaţiilor independente afectate de noua lege. Iar insistenţa Asociaţiei pentru respectarea legii în privinţa managementului instituţiilor publice, pentru eliminarea interimatelor prelungite şi a intromisiunii politicului în activitatea teatrelor e un alt punct important.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite