Toate cele 5 volume de teatru din Eugène Ionesco stau lângă cartea mea de suflet din literatura română, Jurnalul fericirii. Nu am Biblia, că nu m-ar ajuta. Dar am mult teatru. Fiecare se vindecă cum poate.

Ce vroiam să vă zic:
1. Mi s-a comunicat că acest spectacol regizat de Andreea şi Andrei Grosu n-a putut să fie difuzat în S.U.A în timpul FNT '20 din motive "contractuale". Decât să-mi pară rău şi să jelesc, îi anunţ pe organizatori şi pe partenerii lor că românilor din diaspora le e dor de teatru. Şi chiar am fi dispuşi să plătim pentru biletul online. Eu nu cer să fie distribuit link pe YouTube pe care să îl accesez când vreau, ci 2-4 zile când pot avea acces (cu bilet plătit).
2. M-am bucurat când am văzut câteva piese la FNT '20 pentru că nu ajung în ţară toamna şi chiar şi când ajung vara, stagiunea este la final, dacă apuc 1-2 spectacole, super!
3. Nu ajung nici la festivalul filmului românesc de la Seattle pentru că sunt pe coasta opusă. Dar, uite, acolo organizatorii au pus preţ pe munca artiştilor în acest an în care festivalul a fost adaptat pentru online. Kudos! 
 
Există percepţiile astea eronate că arta este pentru amuzament. Şi se învesteşte puţin în arta de valoare (sunt bani, au fost bani, vor fi mereu bani). Eu descopeream teatrul de una singură şi când era la radio asaltam patul părinţilor că acolo era radioul şi şi patul ăla era tare ca podeaua unei scene. La TVR când era difuzat, nu mai exista nimic. Nu mai conta nimic. Şi asta vine de la tipă care era microbistă înflăcărată! Iar când mama murea în patul moale al meu şi al surorii mele, în camera aia aveam biblioteca în care voi face din ce în ce mai mult loc pieselor de teatru pentru că urma sa fie ce m-a salvat post trauma pierderii mamei.
 
Desigur, mă amuza Ionesco et comp., dar şi învăţam! Mai întâi şi întâi învăţam cum să vorbesc. Citeam în limba maternă, o ştiam deja, dar nu, nu îi ştiam subtilităţile. Teatrul mă învaţa cum să dialoghez, ce să omit, unde să pun emfaza. Cum să fac aluzii. Cum să mă camuflez după măşti. Cum să trec dincolo de timp şi spaţiu şi întru în infinit. 
 
Acum e 2020. Cu cât se investeşte mai puţin în arte, cu atât scădem nivelul educaţiei. Nu ştiu de ce nu se vede clar corelaţia între efectul artei asupra dezvoltării noastre cerebrale.
 
Nu ţine de lume să întrebe de noi. Este exact invers. Şi am ajuns la punctul al patrulea. Anul acesta Institutul Cultural Român de la New York a lansat Platforma digitală de teatru, iar Căţelul sinucigaş şi Laika a inaugurat seria de spectacole noi (nu a fost primul, dar a fost primul nou şi şi făcut în Zoom). Am lăsat să fie văzut spectacolul până se termină timpul. Poate că este riscant, că na, se poate vedea şi cine s-ar mai duce la teatru să vadă piesa?! Dar eu cred că cei care ar vrea să o vadă jucată pe scândură aia sfântă, fie în română, fie în engleză, s-ar duce pentru că versiunea existentă e modificată să meargă în Zoom (graţie lui Leo Băcica). Am vorbit pe subiectul acesta şi frustrările mele în următorul număr al revistei Scena.
 
Dar eu cui scriu acest editorial de fapt?! Aş vrea să cred că nu doar mie. Insist pe educaţia publicului prin artă. Confirm că doctoratul mi-a creat respect pentru cercetarea riguroasă înainte de a scrie analitic, dar că arta a fost cea care m-a făcut să devin liberă. 
 
Să nu ne minţim că ne e dor de teatru/artă când nu mergeam la piese/muzee înainte de pandemie. Unii nu îşi permit. Dar mulţi, da. Îmi doresc ca miniştrii desemnaţi şi cabinetele lor să dea artă contracost românilor din diaspora şi, vice versa, să ne difuzeze la radio/tv pe noi, cei din diaspora. 
 
A trecut 1 decembrie.
Va trece şi pandemia.
Ne vom detoxifica de Netflix, Zoom, YouTube SAU vom continua cu ele pentru că nu vrem să ieşim din casă, "nu avem timp"?!
Ce alegem?