Centenarul naşterii lui Radu Beligan. „M-am născut odată cu România cea mare şi sunt legat ombilical de ea”

Centenarul naşterii lui Radu Beligan. „M-am născut odată cu România cea mare şi sunt legat ombilical de ea”

Un secol de la naşterea actorului Radu Beligan                                                  FOTO: Sever Gheorghe

Vineri s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Radu Beligan, unul dintre actorii care s-au bucurat de un succes uriaş. În jurul său se crease o aură ca de legendă, căci apropiindu-se de 100 de ani, nu dădea semne de oboseală, urcând în continuare pe scenă. Radu Beligan părea să fie veşnic.

Ştiri pe aceeaşi temă

Radu Beligan se năştea, în urmă cu un veac, în satul Galbeni din comuna băcăuană Filipeşti. În 2013 intra în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor în activitate. Avea o cultură enciclopedică şi şi-a dorit mai mult ca orice să aibă un loc în care el şi colegii săi să facă teatru în condiţii prielnice, motiv pentru care a făcut compromisuri politice, devenind „comunist cu acte”. 

Se prindea în discuţiile despre artă, atât de mult încât, când îşi amintea că are spectacol, trebuia să o ia la fugă, după cum îşi amintea Camil Petrescu, care spunea despre el că nici măcar nu e actor, ci „un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni, la curent cu tot ce joacă... alţii, un iubitor de teatru, aleargă pătimaş după piesele altora, amuzat sincer de jocul tuturor camarazilor de talent... Între două lungi discuţii despre artă (de obicei pe la anticari) îşi aduce aminte că «azi joacă», şi aleargă în fugă la teatru”. 

Cariera artistică şi politică, un tandem

Actorul devenea, în 1959, membru al Partidului Muncitoresc Român (viitorul Partid Comunist), considerând că data de 23 august 1944 (n.r.- începutul sovietizării României) a reprezentat „o cotitură decisivă” pentru viaţa sa, dar şi pentru cea a teatrului românesc- căci cariera artistică a lui Beligan şi cea politică aveau să meargă în tandem. Conform dosarului de cadre pe care „Miliţia Spirituală” îl făcea public în 2008, Beligan vorbea despre „măreţele înfăptuiri ale popoarelor care au construit socialismul sub steagul partidului creat de marele Lenin”.

Astfel, în 1961, actorul devenea deputat al Marii Adunări Naţionale şi director al Teatrului de Comedie din Bucureşti. Opt ani mai târziu, se petrecea un nou slt: devenea membru al Comitetului Central şi devenea directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţii pe care avea să le păstreze până la prăbuşirea regimului comunist. 

În toată această perioadă, actorul a scris texte elogioase la adresa lui Ceauşescu, de care nu s-a dezis puncând că Ceauşescu îi dăduse banii pentru ridicarea Teatrului Naţional Bucureşti, inaugurat în 1973. 

„Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul şi nu pot să-l înjur. Trebuie să-mi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor? Pe atunci teatrul era bun, nu ca acum”, explica actorul. 

„Trăim o experienţă fascinantă, unul din acele timpuri înalte când omul îşi dă măsura şi mai mult decât măsura lui. Şi mă gândesc, fireşte, în primul la rând acel om exemplar la care ne gândim cu toţii: tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cel care nu cunoaşte nevoia de repaos. Cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă. Cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate“, exclamă Beligan, în alocuţiunea sa”, era citat Radu Beligan într-o relatare din ziarul „Evenimentul Zilei“, publicată în 1996 şi semnată de către Dan Andronic.

Fiica actorului: El nu era un om politic

Conform Lamiei Beligan, una dintre fiicele actorului, tatăl său nu ar fi participat în mod activ la viaţa politică, funcţiile sale neaducându-i avantaje deosebite. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, din 2014, aceastaa povestea că acceptase să se implice în politică pentru a ajuta teatrul şi oamenii. Din importantele poziţii pe care le ocupa, actorul putea să introducă piese care în mod normal, sub lupa regimului, nu ar fi avut trecere. 

„Tatăl meu a acceptat să facă parte din Comitetul Central, dar el nu făcea parte activ din viaţa politică. Mergea când şi când la şedinţe şi se folosea de poziţia asta ca s-ajute teatrul şi oameni. Ştiu foarte mulţi oameni pe care i-a ajutat. Nu ştiu să fi făcut rău cuiva. El nu era un om politic, era un artist care, făcând parte din Comitetul Central, avea nişte avantaje. Puteam, de pildă, să facem comandă la nu-ştiu-ce nes. Lucruri minore. Pe de altă parte, tata avea autoritatea de a permite să fie jucate nişte piese care în mod normal nu s-ar fi jucat. Şi erau piese deloc comode pentru regimul de-atunci. Atunci când a putut s-ajute un om, a făcut-o. Cred că a ajutat mult mai mulţi oameni din afara familiei decât din familie. Paradoxal. Pare greu de crezut, dar lucrurile aşa au stat: i-a fost mai uşor să-i ajute pe alţii decât pe noi.”

Lamia Beligan alături de tatăl său 

„Violenta simpatie” a lui Salvador Dali pentru Beligan 

Într-una dintre ieşirile din ţară mai scurte de două săptămâni, actorul îl întâlnea în 1964, la New York, pe celebrul artist Salvador Dali, care, conform mărturisirilor lui Beligan, din volumul „Între acte”, ar fi avut instant „o violentă simpatie” faţă de el. Dali i-a explicat cum îi vedea el pe români, ca pe un popor cu misiunea sacră de a avea grijă de latinitate, „aici, la răscrucea imperiilor moarte”. 

Celebrul pictor spaniol i-a făcut actorului român şi un cadou, un „foarte frumos album cu o dedicaţsie care cuprinde întreaga pagină de gardă şi în a cărei grafică exaltată se află pecetea indelebilă a <<sublimului>>”.  A fost momentul în care Dali l-a învăţat să aprecieze valoarea banului, povestindu-i frustrarea sa ca elev când auzea că oameni precum Columb au făcut închisoare din cauza datoriilor în ciuda faptului că dăruiseră mari lucruri, precum un continent. 

„<<Păstrează-l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitaţie!>> L-am asigurat că nu mă voi despărţi niciodată de el. <<Să nu spui asta. Banii au o importanţă capitală în existenţa noastră>>”.

Demisia şi scrisoarea lui Andrei Pleşu

După căderea comunismului, lui Radu Beligan îi era cerută demisia. La scurtă vreme după momentul revoluţiei, în 1990, Gheorghe Dinică împreună cu un grup de actori ai Teatrului Naţional cereau demisia acestuia la ministerul Culturii, unde Andrei Pleşu deţinea atunci portofoliul. 

Ani mai târziu, în 2014, actorul îşi exprima susţinerea faţă de Victor Ponta, candidatul PSD la alegerile prezidenţiale, pe care îl descria „tânăr şi energic”. La acel moment, Andrei Pleşu i-a adresat o scrisoare deschisă, în care îi spunea că întregul eşafodaj al admiraţiei sale pentru actor se fisurase. 

„Aţi simţit nevoia la vârsta dumneavoastră, la statura dumneavoastră, să vă legaţi numele de un caraghios. Evident, aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi, dar, pe de altă parte, dumneavoastră nu vă exercitaţi pur şi simplu dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu de un gust îndoielnic”, scria Andrei Pleşu.

Scriitorul îl iertase pentru derapajele din timpul comunismului, cum ar fi ideea de a reclama autorităţilor o producţie regizorală de-a celebrului Liviu Ciulei, pe care o descrisese ca pe „o crimă pentru actul de cultură în sine”. 

„Poţi regreta derapajele unor mari spirite, le poţi amenda, dar nu poţi să le excomunici brutal opera din teritoriul valorii. Performanţa rămîne, în sine, valabilă. Nu ne putem permite să renunţăm, băţos, la Sadoveanu, la George Călinescu, la Tudor Vianu şi la atîţia alţii, chiar dacă fiecare din ei a crezut, la un moment dat, în vremuri tulburi, că-şi poate obloji vocaţia prin cîteva fente impure. Gîndeam la fel şi în ceea ce vă priveşte. Şi n-am procedat împotriva conştiinţei mele cînd, după 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicaţie caldă: „Dlui Radu Beligan, conştiinţa mai bună a teatrului românesc” (dacă îmi amintesc bine). Conştiinţa mai bună a teatrului, nu a civismului, nu a onestităţii politice”

„M-am născut odată cu România cea mare şi sunt legat ombilical de ea. Nicio tentaţie, şi vă închipuiţi că au fost deajuns de multe, nu a reuşit să mă smulgă mai mult de două săptămâni de ea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-L rog fierbinte să aibă grijă de România. Vă mulţumesc, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Am călătorit frumos împreună. Dacă viaţa e o călătorie scurtă, să o facem la clasa l“, spunea Radu Beligan despre ţară, în 2011, cu prilejul aniversării a 93 de ani.

Citeşte şi:


„Centenarul naşterii lui Radu Beligan”

„Spectacolul unei vieţi”

 

Peste 80 de roluri în teatru 

Radu Beligan a debutat pe scenă la Sala Liedertafel, jucând în spectacolul „Crimă şi pedeapsă“, după Dostoievski. Studiile şi le-a făcut la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, unde a fost studentul Luciei Sturdza Bulandra. Între 1937 şi 1938 a studiat Dreptul şi Filosofia la Bucureşti, folosind bursa oferită de facultate pentru a-şi plăti taxele la Conservator.
 
Radu Beligan a jucat la Teatrul „Regina Maria“ (1937-1938), la „Uranus“ (1938-1939), la Teatrul din Sărindar, la Grădina „C.A. Rosetti“, la Teatrul „Tudor Muşatescu“ (Roxy), la Teatrul Majestic, la Teatrul Savoy, la Teatrul „Comedia“, la Municipal. La sfârşitul anilor '40, a existat chiar şi Compania „Radu Beligan“. La Teatrul Naţional din Bucureşti a venit pentru prima dată în 1945. Mai târziu, în 1961, a înfiinţat Teatrul de Comedie, fiind directorul acestuia timp de opt ani. Din 1969 până în 1990, Radu Beligan a fost directorul Teatrului Naţional Bucureşti.

În activitatea sa artistică, Beligan a realizat peste 80 de roluri în teatru şi 30 în filme. A avut o activitate bogată şi la radio şi la televiziune. Primul său rol în film a fost cel din „O noapte furtunoasă“, în regia lui Jean Georgescu (1943), iar ultimul în „După- amiaza unui torţionar“, în regia lui Lucian Pintilie (2001). Actorul este si autorul unor volume de eseuri - „Pretexte şi subtexte“ (1968), „Luni, marţi, miercuri...“ (1978) şi „Note de insomniac“ (2002 şi 2008).

 

 

 

 

 

 

 

.

 

 

 

citeste totul despre: