Centenarul naşterii lui Beligan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Aniversarea“ lui Beligan la o sută de ani de la naşterea sa, inspirată şi slujită, dacă am auzit eu bine, mai ales de fiica sa criticul de teatru şi dramaturgul Ana-Maria Beligan, remarcabilă scriitoare, venită special din Australia, unde locuieşte, pentru acest eveniment, fiica primă a marelui sacru al teatrului românesc, ultimul din trupa lui Sică Alexandrescu, fiică frumoasă şi hărăzită intelectual ca şi mama sa

Dana Crivăţ, ea însăşi comentator avizat de teatru, care a crescut-o mai ales ea, recăsătorită după un scurt mariaj cu Beligan cu dramaturgul Horia Lovinescu, aniversarea zic se dovedeşte binevenită şi se petrece chiar în această zi în care suntem, 14 decembrie 2018.

Marele sacru, cum mai ziceam, al teatrului românesc, prezent pe scenele bucureştene până „mai deunăzi“, ambiţios şi orgolios să-şi trăiască şi ultima clipă pe scândura teatrului în lumina reflectoarelor şi de faţă cu publicul care îl omagia şi îl aplauda frenetic seară de seară, a fost, acesta este primul adevăr despre el, cel mai informat, cel mai citit şi astfel cel mai cultivat actor de teatru din întreaga Europă a timpului său, actor recunoscut astfel pe toate meridianele şi prin titlul perpetu de preşedinte al Institutului Internaţional de Teatru.

A intrat în legendă beneficiind fericit şi savant, cum zicea Hemingway despre scrisul său, de cultivarea şi exploatarea inspirată, repet, a slăbiciunilor talentului său, glas mic, de cameră, sâsâit şi şoptit, cu care a interpretat sute de personaje şi a cucerit milioane de spectatori, jucându-l în fiecare caz numai pe Radu Beligan, de la Rică Venturiano din filmul lui Paul Georgescu până la Richard al III-lea, în care a fost tot Radu Beligan.

A avut şi şansa de a juca într-o piesă de Anouilh, pe care mi-a propus-o când eram Director al Teatrului Naţional, şi pe care a şi tradus-o special, şi al cărei personaj principal repeta ca un chip într-o oglindă de cristal, personajul Radu Beligan, drept pentru care i-am propus ca spectacolul să se cheme Radu Beligan în Radu Beligan. El a vrut, însă, recunoscând totuşi că aşa stăteau lucrurile, ca spectacolul să poarte titlul dat de Jean Anouilh: Egoistul.

A jucat pe scenă până la 98 de ani sperând la împlinirea visului său, adus şi de subţiori, şi chiar pe braţe şi pus cu grijă într-un fotoliu, pentru ca la căderea cortinei finale să se încline smerit şi devotat în faţa Măriei Sale publicul.

A avut printre atâtea merite de slujitor, care nu avea nimic mai sfânt pe lume decât scena de scândură, şi meritul de a fi creat şi condus Teatrul de Comedie unic în Europa, scena de scândură aducându-i tot atâtea clipe de glorie, câte clipe de durere şi nefericire a trăit datorită ei, dar şi întotdeauna o bucurie de a saluta un debut care îl obliga să-l recunoască.

Matusalemica mea vârstă de azi m-a adus mulţi, foarte mulţi ani, mai mult decât foarte aproape de el, de zbuciumul lui, dar şi de răutăţile unice ale artistului unic, care era conştient că intrase în legendă şi că îşi putea permite când era lovit să se uite la lume, cum singur zicea: „demult m-am obişnuit, spunea în împrejurări triste, să privesc lumea cu binoclul întors“. Am avut, ca să mă întorc la gândul cu care am început această stufoasă propoziţiune, şi privilegiul unor secunde  din viaţa lui atât de bogată şi de tumultoasă caracterial, când a dat glas şi scris recunoaşterii mele de către el, recunoaştere despovărată de greutatea şi răutăţile raniţei lui de viaţă, chiar şi pentru el copleşitoare.

La instalarea mea în scaunul de Director al Teatrului Naţional – de către Ministrul Culturii Acad. Răzvan Theodorescu, trimis anume de Adrian Năstase într-o pauză a şedinţei Guvernului condus de acesta – lui Radu Beligan nu i se mai permitea nici parcarea maşinii în spaţiul rezervat slujitorilor primei scene. Au fost în ţara aceasta şi chiar în ultimii 30 de ani asemenea zile şi mai sunt şi azi din nefericire. Radu Beligan a venit atunci special de acasă şi a rostit, primul dintre viitorii mei colaboratori, acest cuvânt de întâmpinare, pe care îl reproduc şi îl fac public acum pentru prima dată, şi care va putea fi găsit şi în „Jurnalul unui personaj controversat – Rememorări provocate de Vartan Arachelian“:

Resurecţia Naţionalului, deocamdată în euforia declaraţiilor, mă umple de bucurie şi de nădejde.

După ce am trăit 11 ani într-o vânzoleală haotică, în care scara valorilor s-a prăbuşit cu zgomot, ni se propune să reconstruim.

Noul Meşter Manole a deschis larg ferestrele şi a văruit casa.

Urmează acum lungul drum al nopţii către zi, adică reînvăţarea unor valori uitate: credinţa, pasiunea, munca, respectul pentru public, înaltul profesionalism, modestia...

Vom fi alături de D.S. pentru că a venit aici cu gând curat, că e plin de idei sănătoase, că e harnic, inventiv şi ambiţios, vom fi alături de el pentru că are un mare atu: nu e nici dramaturg, nici regizor, nici actor, ci un mare împătimit de teatru.

Pentru că are o experientă extrem de preţioasă: 50 de ani de cronică dramaturgică, conducerea fericită a teatrului de televiziune şi mai ales a T. Mic, unde a făcut gamele pentru marele concert pe care îl va da aici.

Pentru că are o imensă dragoste pentru teatrul acestei case, şi doreşte acestui teatru mare un mare viitor.

În sfârşit, pentru că – poate. El poate. Vom fi lângă el.

Să ne ajute Dumnezeu şi duhul patronului nostru.

28.02.2001
Radu Beligan

Au urmat patru ani, când colaborarea noastră s-a petrecut din partea mea sub semnul deciziei mele de a-i consacra un birou numai al lui într-o încăpere, ce avea uşa fată în faţă cu uşa cabinetului meu, şi pe această uşă a biroului lui am pus o placă pe care scria mare Radu Beligan – Artist al Poporului, Director General al Teatrului Naţional 21 de ani.

Dar despre această colaborare, ca şi despre cea dinainte de 1990, vorbesc pe larg în „Jurnalul unui personaj controversat“.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite