Cel mai, cea mai, cele mai… Anul (meu) 2015 în teatru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Antisocial                                                                                                                        FOTO: Adi Bulboacă
Antisocial                                                                                                                        FOTO: Adi Bulboacă

Nu sunt deloc o fană a topurilor în artă – pur şi simplu pentru că e ca şi cum ai compara cafea cu mere, mere cu prăjituri şi prăjituri cu boxe Sony. În România (şi peste tot) există o varietate uriaşă de moduri de a face teatru, fiecare cu propriile standarde de „valoare“, şi fiecare spectator, chiar (sau mai ales) criticii îşi au propriile gusturi „radicale“.

În ţara noastră se produc, anual, pe scene publice şi în teatrul independent, cîteva sute de spectacole – şi oricine spune că a văzut tot (fie şi tot ceea ce e relevant) sau că poate cîntări fiecare premieră cu propria-i oca nu face decît dovadă de exces de… optimism. Sînt multe creaţii pe care nu le-am văzut (şi regret asta) – de pildă, Apă de mină de Csaba Szekély la Teatrul ACT (unde a căzut lumina şi s-a anulat reprezentaţia), două spectacole amînate în finalul Festivalului Naţional de Teatru sau Vertij al lui Mihai Măniuţiu, care se suprapunea, tot în FNT, cu alte producţii. Ce-am văzut, lucrurile pe care cred că le pot măsura cu propria oca, sînt spectacole care de regulă nu aparţin teatrului de interpretare sau teatrului de regie, sînt spectacole care-şi asumă tematici marginale, moduri de producţie diferite de mainstream şi o preocupare manifestă pentru actual, social, politic şi chestionarea mijloacelor teatrului însuşi.

Acestea sunt cele cinci spectacole nu „cele mai“, ci cele pe care cred cu sinceritate că ar trebui să le vadă cît mai mulţi spectatori care nu vor neapărat doar să aibă o seară agreabilă la teatru.

Antisocial de Bogdan Georgescu – coproducţie Facultatea de Arte a Universităţii „Lucian Blaga“/ Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu. Am scris despre acest spectacol ce porneşte de la cazul elevilor de liceu de la Cluj sancţionaţi pentru a se fi „amuzat“ pe seama profesorilor lor pe un grup secret de Facebook. E un fals documentar, un spectacol minimalist bazat integral pe text şi jocul/interacţiunile actorilor care chestionează subtil ideea de colectivitate şi substanţa principiilor morale clamate social, într-un mod extrem de provocator în ambiguitatea lui.

Opera cerşetorilor de John Gay – „sursa de inspiraţie“ pentru Opera de trei parale a lui Brecht şi Elisabeth Hauptmann –, pusă în scenă de Kokan Mladenovič la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely“ e, pentru mine, prima ocazie de a vedea un spectacol deschis politic-brechtian pe o scenă de limbă maghiară din România (şi montat de altcineva decît Victor Ioan Frunză). Un musical cu o coloană sonoră şi versuri scrise special, Opera cerşetorilor lucrează pe trei niveluri (sau două şi jumătate) – unul fiind reprezentat de chestionarea directă a propriei teatralităţi şi a propriilor condiţii de producţie (al treilea este, evident, „povestea“ de secol XVIII în sine, care nu rămîne exclusiv un pretext scenic).

Între noi e totul bine de Dorota Masłowska (Teatrul Naţional Bucureşti), în regia lui Radu Afrim, e, după mine, primul spectacol cu adevărat „reuşit“ pe care Afrim îl face la TNB în ultimii ani şi le oferă actorilor (lui Marius Manole, de pildă, dar şi Lilianei Ghiţă şi Dorinei Chiriac) posibilităţi de joc surprinzătoare şi remarcabile. Radu Afrim a reuşit să găsească „reţeta“ incoerenţei coerente, un limbaj care salută din mers realismul dominant pe scenele româneşti inventîndu-se practic de la zero, articulîndu-se din muzică, generozitate vizuală şi convenţii teatral-actoriceşti constant răsturnate.

Anul dispărut. 1989 de Peca Ştefan, regia Ana Mărgineanu, a închis 2015 la Teatrul Mic (spectacolul era programat la Teatrul Foarte Mic, însă acesta s-a închis pentru că avea bulină). Atunci cînd l-am văzut eu, avea nişte lungimi non-necesare şi poate că, într-adevăr, păstra destule date de construcţie specifice teatrului independent, la care un spectator de teatru public nu rezonează neapărat, însă e prima abordare într-o cheie „ideologic“ străină de anticomunismul victimizant-dramatizant a subiectului (viaţa privată la finalul epocii Ceauşescu), iar cea de-a treia parte (şi ultima) este magistral construită. E o amplă scenă de familie în care impulsul de libertate şi revoltă a unei tinere e călcat în picioare de părinţii, sora şi cumnatul ei, într-o demonstraţie crudă a modului în care cenzura, conformismul, autolimitarea sînt interiorizate şi reproduse la scara interacţiunii personale. Şi mai mult decît orice, în acest spectacol, Ilinca Manolache este extraordinară.

Fapte vitejeşti în Bucureşti, un spectacol de şi cu Ruxandra Coman, Selma Dragoş, Paul Dunca, Smaranda Găbudeanu, Cristina Lilienfeld, Răzvan Rotaru şi George Turliu, e o producţie pentru copii, realizată în regim independent şi care s-a jucat în această toamnă la Centrul Naţional al Dansului. E un spectacol despre frică, a copiilor ca şi a adulţilor, şi cum te poţi lupta cu ea – iar locul în această listă de lucruri de văzut îi e dat de modul în care încearcă (şi reuşeşte) să regîndească ideea de teatru pentru copii (pentru copiii de azi, cu gîndirea – teatrală – a zilei de azi).

SPECTACOLE RATATE

Nu mă pot exprima foarte pe larg despre ratările anului – printre altele, fiindcă orice om sănătos la cap face tot posibilul să evite experienţele despre care bănuieşte că i-ar putea displăcea (sau care nu-l interesează) şi fiindcă cred că e mai cinstit chiar şi pentru critici să plece de la spectacole dezamăgitoare mai curînd decît să se „răzbune“ în scris pentru timpul şi nervii pierduţi. Dar există şi spectacole unde miza e suficient de mare – prin semnalele de direcţie pe care le dau practicii teatrale în general – încît faptul că ele nu funcţionează aşa cum ar trebui trebuie semnalat.

Iar marile mele dezamăgiri din acest an au fost cele două premiere de la Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti – Înşir-te mărgărite în regia lui Dan Puric şi Visul unei nopţi de vară montat de Petrică Ionescu. Primul are o dimensiune naţionalistă păşunistă suspectă, cel de-al doilea e o desfăşurare obositoare de scheciuri vizuale şi de mişcare, şi ambele pun actorii într-o situaţie de imposibilitate interpretativă. Iar TNB e, totuşi, „prima scenă a ţării“, a cărei misiune ar fi să genereze în primul rînd performanţă, nu venituri proprii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite