Cei pe care-i tâmpeşte presa. De azi şi dintotdeauna

Admirator al rusului Gogol, nu de puţine ori am strâmbat din nas la satira românului Caragiale. Am ajuns chiar, la un moment dat, să declar, sub proprie semnătură, că marele nostru satiric e un plagiator al realităţii. Aserţiunea, formulată în ziare şi la TV, se baza pe un adevăr cu putere de izbire:

La o adică, regăseşti în proza şi dramaturgia lui Caragiale pasaje întregi copiate din stenogramele şedinţelor din parlament sau din presa vremii sale.

Iată un exemplu:

Guvernul conservatorului Lascăr Catargiu aduce în Parlament convenţia cu Austro-Ungaria. Opoziţia liberală se angajează s-o respingă cu tot arsenalul din dotare: discursuri răsunătoare, zurbe de stradă, atacuri în presă. Oficiosul liberal „Românul“ din 1 iulie 1875 apare îndoliat. În capul ziarului sunt tipărite aceste rînduri:
„Bucureşti, 30 Cireşar (12 Cuptor). Ieri, 29 iunie, s-a înfipt cuţitul până în mâner în pântecele României; corpul ei palpitând încă fu îmbrâncit la picioarele contelui Andrassy“.

Rămâi surprins de faptul că jupân Dumitrache, Ipingescu, Conu Leonida, cetăţenii din piesele  şi povestirile satiricului împrumută cuvinte, sintagme, propoziţii şi chiar fraze dintr-o presă care, cel puţin până la apariţia Universului lui Cazzavillan, se definea ca o trompetă de partid. Asemenea articolelor din ziarele de partid, personajele folosesc vorbele mari cu o încântare ieşită din comun, dramatizează la modul absolut, şi, mai ales, mărturisesc un partizanat politic al opiniilor împins până în pragul isteriei.

M-am întrebat mult timp cum se explică această trăsătură de esenţă a literaturii lui Caragiale. Şi mult timp, pornit împotriva marelui satiric, l-am bănuit de un procedeu şmecheresc: A atribuit unor oamenii vii vorbe moarte din presa vremii sale. Nu, nu se poate ca oamenii normali să vorbească în viaţa lor de fiecare zi ca în ziare!

Anul trecut, în ianuarie, urmărind şi eu ca tot omul declaraţiile acordate presei noastre libere de protestatarii risipiţi pe întreg cuprinsul ţării ca pentru a confirma clişeul gazetăresc Fierbe ţara!, am rămas surprins de propensiunea vădită a unor oameni simpli către formulări bombastice, întîlnite în mod obişnuit în articolele ziarelor de tip trompetă şi la talk-showurile care seamănă izbitor cu şedinţele de pe vremuri de condamnare a imperialismului anglo-american. Indiferent de sex, vârstă, ocupaţiune şi cultură generală, convocaţi la microfon, protestatarii vorbeau de dictatură, Revoluţie ca în decembrie 1989, puterea poporului suveran, disperarea care i-a scos în stradă.

Curios lucru!

Sintagmele folosite de macaragii, pensionari, nituitori, profesori, suplinitori şi ofiţeri abia ieşiţi de pe băncile şcolii erau sintagmele folosite la televizor de liderii de opinie, posesori de diplome universitare, dar şi de abilităţi în materie de propagandă.

Ca şi pe vremea lui Caragiale, s-a putut constata o coincidenţă uluitoare între textele apărute în ziare sau rostite la talk-show-uri şi textele recitate de oamenii despre care tot un clişeu gazetăresc spunea că au coborât în stradă, lăsînd să se înţeleagă că pînă atunci locuiseră cu toţii la etaj.

Sesizând această realitate, jurnaliştii şi politicienii Puterii de la vremea respectivă s-au grăbit să identifice în turuitori de astfel de sintagme inşi plătiţi de televiziunile de ştiri să declare ceea ce voiau mogulii.

Nimic mai fals.

Oamenii simpli vorbeau aşa sub influenţa celor auzite  la televiziunile de ştiri. Unii, pentru că-şi însuşiseră deja, ca aparţinându-le, sintagmele-clişeu. Alţii, deoarece erau convinşi că aşa trebuie să vorbească când au în faţă un reporter TV. Reîntorcându-mă la Caragiale, după experienţa pe viu trăită din acele zile, mă văd obligat să-mi recunosc greşeala. Personajele lui Caragiale repetă papagaliceşte pasaje întregi din articolele gen Vocea Patriotului Naţionale nu pentru că marele satiric le atribuie artificial sintagmele presei, care-l amuzau, ci pentru că personajele sunt făurite de această presă.

Gazetarul Caragiale a scris şi publicat un articol intitulat Contribuţia presei la tâmpirea poporului român. Printre altele, presa – înţelegîndu-se prin asta presa de tip trompetă – contribuie la tâmpirea Poporului prin însuşirea de către Popor, pe nemestecate, fără nici cel mai mic discernământ, a unor cuvinte mari, ca nişte băşici umflate cu pompa, fără acoperire în realitate.