Să fie oare Pescăruşul, prima scriere socotită cu adevărat cehoviană, chiar piesa lui Kostea Gavrilov? Un Kostea de dincolo de moarte şi dincolo de ficţiune care, chiar în momentul în care s-a decis să scrie un teatru al formelor noi a ajuns la concluzia că, de fapt, nu există nici forme vechi, nici forme noi ci doar căutarea obsesivă a formei? Să fie oare mai înţelept ca, atunci când vedem, comentăm, scriem despre Pescăruşul  să uităm puţin de teoriile lui Marcel Proust din Contra lui Sainte –Beuve şi să ne amintim mai degrabă de nuanţările aduse de Eugen Simion în cartea din 1981, semnificativ intitulată Reîntoarcerea autorului?  Să fie oare Treplev un alter-ego al acelui Cehov reînnoit cu începere din 1895, atunci când era deja gata pentru scenă Pescăruşul,  asta în vreme ce Trigorin să reprezinte transpunerea în pagină de piesă de teatru a acelui Cehov de dinainte de Cehov care a scris Cerere în căsătorie, Platonov sau Ivanov?  Iar Dorn, comentatorul admirativ-critic al celor doi, alter-ego-ul ambilor?
Mi-am pus aceste întrebări, încă o dovadă a justeţei afirmaţiilor lui G. Călinescu potrivit cărora subiectul din Pescăruşul e unul de natură eminamente estetică, în timpul şi la capătul reprezentaţiei cu celebra piesă cehoviană de la Trupa „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş.

Un spectacol în care regizorul Keresztes Attila recurge la formula „teatrului ]n teatru” nu, cum se întâmplă prea adesea în vremea din urmă, fiindcă nu a avut idei, ci, dimpotrivă, pentru că i-a fost necesară o matrice, o formă pentru expunerea coerentă şi profund empatizantă a numeroasele idei interesante din montarea ce-i poartă semnătura.

Pescăruşul de la Naţionalul târgumureşean se joacă în formulă studio, cu publicul pe scenă. Într-un decor simplu (autoare: Fodor Viola), cu o recuzită aşijderea- câteva scaune, vreo două practicabile, geamantane, o „cupolă” din folie de plastic-, simplu, aşa cum cerea Treplev pentru eşuata reprezentaţie a mult comentatei sale piese. Cortina de catifea e pe trei sferturi trasă astfel încât mereu şi mereu putem să vedem fotoliile cu huse din sală. O sală, un teatru despre care vorbeşte Kostea înainte de începerea spectacolului său. O sală spre care fug adesea nu doar el şi Nina Zarecinaia, ci şi ceilalţi protagonişti. O cortină în care dă cu capul rănit după tentativa de asasinat acelaşi Kostea pradă a unei crize de isterie al cărei martor şi declanşator e însăşi mama sa cu care dramaturgul niciodată înţeles pare a avea o relaţie de tip freudian. Şi nu doar această relaţie e ciudată în comportamentul lui Kostea. Ci şi comuniunea rău prevestitoare pe care acesta o are cu unchiul său, bătrânul consilier Sorin, a cărui moarte o prevesteşte pe aceea a lui Treplev. Totul consumându-se după un ritual, după un „protocol de despărţire” atent elaborat, menit a înlocui absenţa zgomotului de revolver  cu care Kostea îşi ia viaţa.

La intrarea în spaţiul de joc trecem pe sub cortină, ne căutăm locurile în vreme ce Kostea/ Bartha László Zsolt cântă la pian o melodie monotonă menită să-i marcheze nervozitatea. Aceleaşi acorduri cu care ne-am familiarizat deja din foaier şi pe care le vom auzi live sau pe bandă în toate momentele-cheie ale reprezentaţiei. Actorii ne aşteaptă, maşiniştii, desemnaţi ca atare de inscripţii identificatoare marcate pe tricouri, fac ultimele pregătiri. Şi ei, şi interpretul lui Kostea se retrag intempestiv spre a lăsa loc scenei de început. Aceea dintre Masa (Varga Andrea) şi Medvedenko (Henn János). Şi unul, şi celălalt în negru (costume: Bianca Imelda Jeremias). Un negru pe care sumbra Maşă nu îl va părăsi niciodată, în vreme ce trist-zâmbitorul Medvedenko va încerca să mimeze normalitatea, să se facă că nu observă, să îşi trăiască viaţa gri măcar schimbând costume dacă viaţa nu îi poate fi schimbată. Uneori personajele vorbesc la microfon, îşi spun replicile amplificate de acesta, alt semn al teatrului în teatru. Ca şi ieşirea rece din rol din final , atunci când Arkadina (B. Fülöp Erszébet) şi Dorn (Biró Jószéf) vor merge să-l ajute pe merituosul interpret al lui Sorin (Makra Lajos) să se ridice din pat pentru aplauze. Aceasta după ce Dorn a făcut mai degrabă pentru public decât pentru protagonişti anunţul sinuciderii lui Kostea.

Toate personajele din Pescăruşul târgumureşean sunt extrem de prezente. De vocale. Şi Arkadina, amestec de eleganţă, cabotinism şi vulgaritate atent dozate de B. Fülöp Erszébet, şi Treplev, şi Sorin, şi Zarecinaia, chiar parcă mai pronunţat prezentă decât în alte spectacole graţie interpretării date de tânăra actriţă Kádár Noémi, şi vulgarul Samraiev (Györffy András), şi Dorn (un personaj riguros elaborat de Biró Jószef), şi disperat- înfrânta Polina Andreevna (Lörincz Ágnes), şi întunecata Maşă, şi etern ridicolul Medvedev. Doar Trigorin, interpretat cu adecvare de Korpos András, e taciturn şi cvasi-absent. Să fie vorba despre o absenţă studiată menită să aţâţe până la ridicol femeile (o demonstraţie de ridicol ne oferă chiar Arkadina care, geloasă pe Zarecinaia, i se oferă scriitorului goală) sau despre o indiferenţă din care Trigorin nu iese decât în momentul în care răspunde pasiunii Ninei? Cine ştie? Cert e că la fel ca în spectacolul cu aceeaşi piesă realizat de Yuryi Kordonskyi la Teatrul German de Stat din Timişoara nu mai avem de-a face, ca de atâtea ori până acum, cu un Trigorin dominator, fals „lider” al unui întreg spectacol. Ci cu un Trigorin interiorizat, cvasi-absent.

Pescăruşul de la Naţionalul târgumureşean e un spectacol care chiar merită să fie văzut. Nu doar pentru că aduce pe scenă o capodoperă cehoviană. Ci pentru valoarea adăugată dincolo de orice îndoială.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania „Tompa Miklós”- PESCĂRUŞUL de A.P.Cehov;

Traducerea: Makai Imre;

Regia: Keresztes Attila;

Decoruri: Fodor Viola;

Costume: Bianca Imelda Jeremias;

Cu: B. Fülöp Erszébet, Bartha László Zsolt, Makra Lajos, Kádar Noémi, Györffy András, Lörincz Agnes, Varga Andrea, Korpos András, Biró Jószéf, Henn János, Sallós Csaba, Nagy Péter;

Data reprezentaţiei: 10 decembrie 2015