Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (6)

Două personalităţi regizorale ce au absolvit în anii '90 secţia de profil a ATF (cred că aşa se numea pe atunci UNATC) au marcat la rându-le viaţa teatrală a ţării în anul tocmai încheiat. E vorba despre Vlad Massaci şi despre Claudiu Goga. În şcoală au avut parte de profesori exemplari. Vlad Massaci a studiat sub îndrumarea Cătălinei Buzoianu, Claudiu Goga sub aceea a lui Valeriu Moisescu.

Spectacolele lor de debut într-un teatru profesionist au fost şi ele remarcabile. Vlad Massaci a obţinut o nominalizare la premiul de debut al UNITER pentru Trei femei înalte, montat la Teatrul de Comedie (stagiunea 1996-1997), Claudiu Goga şi-a adjudecat premiul graţie spectacolului său cu Conu Leonida faţă cu reacţiunea, durat o stagiune mai târziu, la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov, al cărui director general este acum. Între timp, ambii şi-au îmbogăţit consistent fişele de creaţie şi au obţinut premii sau nominalizări.

Anul trecut au montat mult. Nu am izbutit să le văd toate spectacolele. Sper să am şansa recuperării. Cele pe care le voi menţiona mai jos nu sunt doar titluri de palmares personal, ci şi montări de referinţă pentru instituţiile ce le-au produs. Le recomand oricui spre vizionare.

Vlad Massaci
E, cu siguranţă, zâna bună (asta e, ce să fac?, cuvântul zână are doar genul feminin) al Teatrului “Nottara”. Billy Şchiopul din anul 2005 sau Aniversarea din 2009 sunt momente de referinţă din istoria recentă a respectivei instituţii de spectacole.

Chiar dacă nu e perfect, Roman teatral, dramatizare de Bogdan Budeş după scrierea omonimă a lui Mihail Bulgakov, înseamnă un nou astfel de moment. Montând Roman teatral, Vlad Massaci calcă (încă o dată) pe urmele profesoarei sale Cătălina Buzoianu, căreia teatrul românesc îi datorează două magnifice spectacole după creaţiile marelui scriitor rus.

Mă gândesc la Maestrul şi Margareta, cu Valeria Seciu şi Ştefan Iordache în rolurile principale (Teatrul Mic), şi la Fuga (Teatrul de Comedie) în care Iordache a fost absolut copleşitor. Ca o curiozitate. Ştefan Iordache nu a obţinut atunci nici măcar o nominalizare la premiile UNITER.

Roman teatral a fost scris în 1936. A ajuns să fie publicat doar treizeci de ani mai târziu, în revista Novîi Mir şi apoi în volum. La prima apariţie, a fost însoţit de o prefaţă semnată de N. Toporkov care îl califica drept “o scriere extraordinar de amuzantă”.

Se prea poate ca prefaţa în chestiune să fi fost doar o strategie editorială de natură să faciliteze publicarea cărţii. Şi e la fel de posibil ca prefaţa lui Toporkov să fie un fel de continuare peste timp a prefeţei scrise de Bulgakov însuşi care, în chip strategic, nu se proclama autorul romanului, ci doar găsitorul şi editorul lui. Şi care insista că evenimente şi situaţii precum cele descrise în carte nu pot fi regăsite aievea în teatrele moscovite.

De fapt, romanul, ca şi spectacolul lui Vlad Massaci, înseamnă o pătrundere răscolitoare, năucitoare în lumea absurdă, suprarealistă, kafkiană din care s-a născut şi a prins formă homo sovieticus. Romanul ca şi spectacolul reprezintă nu doar o variaţiune (a câta ?) pe tema dificultăţilor debutului.

Spectacolul semnat de Vlad Massaci nu e o demonstraţie, nu e un divertisment teatral, ci imaginea tulburătoare a unei experienţe dintr-o epocă şi dintr-un sistem nu din cale afară de îndepărtate de vremurile în care ne e dat să trăim astăzi. Vorbeşte, frecvent în stilul bufonadei, despre ceva din trecut cu decontări în prezent.

Receptarea optimă a montării e condiţionată de cunoaşterea unor realităţi istorice şi biografice, mai cu seamă de familiarizarea spectatorilor cu raporturile complicate, dramatice chiar, dintre Bulgakov şi Stalin.

Numai spectatorul cultivat, spectatorul prevenit, poate înţelege pe deplin toate detaliile de pe scenă. Numai acesta va decoda sensul prezenţei permanente, îmtr-un colţ al scenei, a unui telefon ce nu va suna decât după ce Maxudov se va fi sinucis.

În viaţa reală Bulgakov i-a cerut insistent o audienţă Dictatorului, iar acesta a fost dispus să i-o acorde dramaturgului numai după moartea acestuia. Decorul semnat de Andu Dumitrescu e bazat şi el pe o referinţă culturală trimite la tabloul Pătratul negru supratematist al lui Kazimir Malevici.

Roman teatral prilejuieşte câteva apariţii de excepţie unor actori din garda veche a Teatrului Nottara. Îi amintesc pe Alexandru Repan, George Alexandru, Viorel Comănici, Catrinel Dumitrescu, Camelia Zorlescu, Ion Haiduc, Anca Bejenaru. Din generaţia tânără notabilă e evoluţia Adei Navrot. Ar mai fi fost de şlefuit rolul şi evoluţia interpretului rolului principal, Ion Grosu.

Cu o cronică mai amplă voi reveni în numărul 2/2013 al revistei Familia. Pentru moment, reiterez îndemnul adresat unui prieten bucureştean de a nu rata spectacolul.

Claudiu Goga
Tot despre comunism, mai exact despre tragicele lui efecte după abolirea sa (formală, de facto?) vorbeşte spectacolul cu piesa Absint a polonezei Magda Fertacz, spectacol înscenat de Claudiu Goga la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov.

Piesa e fundamentată pe mărturia filmată a unei tinere, pe nume Karolina, ce s-a decis să îşi pună capăt zilelor, săturată de minciunile, ambiguităţile, aberaţiile din care a fost plămădită viaţa ei şi a familiei sale în comunism, toate aceste malformaţii decontându-se acut în prezent.

Claudiu Goga a montat la Braşov un spectacol clar, ferm, riguros, emoţionat deopotrivă. Spaţiul scenic a fost delimitat de scenografa Lia Dogaru în trei segmente. În primul e plasat, la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei, trupul însângerat al Carolinei.

În cel de-al doilea, invadat de flori de maci, sunt sugerate avânturile neduse până la capăt ale eroinei. Cel de-al treilea e rezervat unei mese, masa de la nunta însângerată a protagonistei, nunta ce nu a mai avut loc fiindcă aceasta şi-a luat viaţa.

Oamenii din piesă, dar şi din spectacol sunt dintre aceia a căror viaţă, ale căror conştiinţe au fost agresate şi pervertite de comunism. Oameni comuni ai zilelor cenuşii din comunism.

Nu sunt nici foarte buni, dar nici teribil de răi nu sunt. Meritul actorilor (Iulia Popescu, Vorica Geantă-Chelbea, Mihai Bica, Marius Cordoş, Demis Muraru, Ciprian Mistreanu) constă în a nu fi recurs la îngroşări şi la judecăţi capitale.

Claudiu Goga şi interpreţii din Absint nu se mulţumesc însă nicidecum să rostească un simplu şi nepuncios “asta a fost, asta e!”, ci nutresc ambiţia de a ne provoca să ne explicăm de ce anume a fost aşa şi cât anume din vină ne revine nouă, celor ce am acceptat prin tăcere să fie aşa.

Tocmai de aceea socotesc că Absint înseamnă un spectacol de atitudine. De atitudine,adică de condamnare nu a unor indivizi, ci a unui sistem ce a produs asemenea indivizi.

Ca o curiozitate. Nu voi înţelege prea repede, poate niciodată, de ce spectacolul braşovean nu a fost reţinut în selecţia finală a ediţiei din 2012 a FNT. Merită, merită văzut.