Ce am văzut la Gala Star

În urmă cu câteva săptămâni, Monica Andronescu, redactorul-şef al revistei „Yorick“, a publicat în revista pe care o conduce un editorial despre condiţia de azi a criticului de teatru.

Monica Andronescu are acoperirea morală de a scrie despre acest subiect fiindcă e unul dintre puţinii tineri, serioşi şi dinamici, care a înţeles că a face critică de teatru înseamnă, printre altele, a da dovadă de mobilitate. A înţelege că în România de azi, teatru se face mai ales în ceea ce Zaharia Stancu numea cândva “ţara de dincolo de Chitila”, că viaţa teatrală nu începe şi nu se sfârşeşte acolo unde încep ori se termină liniile de tramvai în Bucureşti, că spectacole şi fenomene interesante pot să apară oriunde, adică şi acolo unde nu te aştepţi. Chiar şi în instituţii ce păreau până atunci căzute pradă unor somnolenţe ori încremeniri definitive.

Monica Andronescu mai are o calitate, rar întâlnită în rândul celor mai nou veniţi în breasla comentatorilor teatrali. Înţelege că teatrul înseamnă diversitate. Că tocmai din această diversitate teatrul îşi recrutează nu publicul, ci publicurile. Că e greşit şi că e o dovadă de suficienţă, dacă nu de de-a dreptul de prostie, să afirmi doctoral, aşa, cu tonul specialiştilor caraghioşi, parcă atunci descinşi din minunata Improvizaţie de la Alma a lui Eugène Ionesco, că numai un anume fel de spectacol ar corespunde “epistemei teatrale a secolului al XXI lea” şi că altele ar fi specifice secolului al XIX lea, că o anume producţie premiată de UNITER ori lăudată de alţi confraţi e ca din anii 60 ori 70, ba chiar ca de la 1896, ca şi cum tu, criticul atoate ştiutor şi atotcunoscător, ai fi descoperit şi te afli în posesia reţetei Makropoulos. Monica Andronescu ştie că spectacolul înseamnă şi fond, şi formă, şi tehnică, şi emoţie, iar că a exclude programatic emoţia dintre însuşirile ce definesc un spectacol cu adevărat bun înseamnă nebunie pură.

În editorialul la care fac referire, Monica Andronescu întocmea un bun, serios şi cinstit inventar al virtuţilor şi servituţilor cu care se confruntă azi, nu doar în România, profesia de critic de teatru. De fapt, o ocupaţie ce, în condiţiile de azi, nu mai poate fi decât un al doilea job, adesea plătit cu sume simbolice, ba chiar neremunerat defel. Or, asta înseamnă că a dori să vezi teatru şi altundeva decât în oraşul în care trăieşti, şi a dori să o faci curent, nu doar fiindcă ai fost desemnat într-un juriu oarecare, e ca şi cum te-ai fi înscris într-un fel de cursă cu obstacole ori chiar la un test de rezistenţă sau de voinţă.

S-au găsit, desigur, tot felul de comentatori, de „peluzaci”, de “hiperactivi” ce au luat în derâdere textul apărut în revista Yorick. Personaje ce au scris că autoarea editorialului “îşi plânge de milă.” S-au găsit şi indivizi ce au dat like la acele comentarii inepte, doar spre a-şi mai calma propriile frustrări ivite din realitatea că nu au cam făcut mai niciodată ceva cu adevărat valid şi că nu au avut vreodată parte de vreo cronică laudativă.

Editorialul Monicăi Andronescu mi-a revenit brusc în minte, exact când mă pregăteam să aştern pe ecranul computerului, câteva gânduri despre a IX a ediţie a Galei Star desfăşurată între 4 şi 8 aprilie în minuţioasa organizare a Teatrului “Bacovia” din Bacău. Continuatoare a mai vechii Gale a recitalurilor dramatice.

Aşadar, ediţia din acest an a câştigat, prin comparaţie cu cea de anul trecut, ce a avut doar patru zile, o zi în plus. Din cele cinci zile ale Galei, nu am văzut, tocmai din motivul că, şi pentru mine, critica de teatru înseamnă un al doilea job, decât ceea ce s-a întâmplat în primele trei zile. Impresiile mele sunt, aşadar, parţiale. Însă judecând după palmares, se pare că am avut noroc şi am văzut mai tot din ceea ce era important de văzut. Cu regretul că am ratat spectacolul Eu, mama şi bunica, o producţie independentă chiar din Bacău, interpretată de Florina Găzdaru şi coordonată regizoral de Firuţa Apetrei, spectacol ce şi-a adjudecat mai multe premii. Cu regretul că am ratat, de asemenea, performance- urile lui Lari Giorgescu (Poezia visului) şi Florinei Gleznea (Cinci ore cu Mario), doi tineri actori în care cred şi care şi-au prezentat creaţiile sub egida prestigioasă a uneia dintre cele mai serioase şi profesioniste instituţii teatrale independente din Bucureşti, Unteatru.

Atât cât am putut să îmi dau seama în cele trei zile petrecute la Bacău, selecţia din anul acesta (exercitată de colegii Carmen Stanciu, Dan-Marius Zarafescu şi Doru Mareş) a fost una cu mult mai riguroasă decât cea de la ediţia anterioară. Poate că cei trei selecţioneri au avut parte de oferte ceva mai generoase şi au avut astfel de unde alege. Fireşte, nu tot ceea ce au ales ei mi-a plăcut necondiţionat. Nu am căzut în capcana exotismului de paradă şi nimic mai mult prin care s-a individualizat spectacolul Iubire persană, producţie bucureşteană independentă scrisă şi regizată de Diana Mihailopol, după o idee de Vincent Paronnaud şi Marjani Satrapi şi interpretată de Monica Muşat. Faptul că actriţa Veronica Păpuşă de la Teatrul Dramatic “Fani Tardini”, coordonată regizoral de Eugen Făt, şi-a construit one- woman -show- ul pe o dramaturgie inspirată de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi alte texte- mărturii din închisorile comuniste nu a reprezentat deloc un paşaport spre succes, ci mai curând o dovadă de oportunism artistic. Actriţa nu a intrat deloc în relaţie cu textul, l-a rostit funcţionăreşte, fără implicare emoţională reală. Instituţia producătoare a montării a cheltuit mult pentru un decor mare, greoi, creat nu ştiu de cine, acelui cineva fiindu-i, pare-se, total străină ideea că în teatru mai există şi sugestie, nu doar realism şi un realism primar.

Spectacolul Fall, producţie ieşeană independentă, amestec de pantomimă şi teatru-dans inspirat din povestea reală a interpretului Emanuel Florentin (scenariul, regia, coregrafia: Alice Ioana Şfaiţer) m-a emoţionat. Nu doar fiindcă e vorba despre o poveste reală care s-a născut din suferinţă, din tragedie, din oase rupte şi din confruntarea cu laşitatea, indiferenţa, frica de responsabilitate şi capacitatea de a face aranjamente în folos propriu ale unor semeni de-ai noştri. Cred că Emanuel Florentin e şi va fi pe mai departe un bun actor. Spectacolul lui a fost însă subminat de deficienţele vizibile ale scenariului, de abaterile acestuia de la esenţial şi de o brutală cădere mediană de tensiune şi de ritm.

Juriul alcătuit din actorul american Nick Mancuso, din regizorul Alexander Hausvater şi din dramaturgul Valentin Nicolau, a premiat trei recitaluri. Le-am văzut pe toate şi imediat după ce le-am văzut le-am împărtăşit unor apropiaţi impresia că, dacă nu va apărea ceva mai bun, cu siguranţă Katia Pascariu, Irene Boclinca şi Cristian Iorga se vor regăsi în palmares. Pesemne, ceva mai bun nu a apărut. Aşa că am profeţit bine.

Nu mi-a plăcut fără rezerve, necondiţionat, nici unul dintre cele trei spectacole premiate. Edith Piaf- femeia care a iubit (producţie independentă de la Chişinău), o melodramă scrisă şi regizată de Nelly Cozaru şi interpretată de Irena Boclinca, nu mi-a plăcut chiar deloc. Mi-au displăcut timbrul vocii interpretei ca şi modul în care aceasta a masacrat limba franceză. Irena Boclinca a mizat pe vaga ei asemănare fizică cu imensa Edith Piaf. Irena Boclinca nu m-a convins la capitolul tehnică actoricească. De ce am spus însă că actriţa are, totuşi, şansa de a intra în palmares?  Fiindcă Irena Boclinca a ştiut să comunice cu spectatorii. Acest atu i-a asigurat succesul.

 Palmaresul Galei a reflectat diversitatea ofertei stilistice a acesteia. Irene Boclinca a mizat, prvizibil, pe teatrul tradiţional şi pe metoda stanislavskiană. Katia Pascariu (Marele premiu) şi Cristian Iorga (Cel mai bun one-man-show) au avut în vedere expresia teatrală modernă, neconvenţională. Nici Copii răi, producţie independentă din Bucureşti, interpretată de Katia Pascariu, regizată de Alex Mihăescu şi interpretată de Katia Pascariu (textul: Mihaela Michailov), nici Colateral, Oedip, un spectacol interpretat de Cristian Iorga, produs de Laura Moldovan în colaborarea cu Asociaţia Transfestsilvania Theatrum  din Satu Mare, regizat de Laura Moldovan, pe texte de Mihai Ignat, nu sunt izbânzi cu acte în regulă. În primul rând fiindcă partiturile pe care se bazează nu sunt literatură dramatică cu acte în regulă. În al doilea rând, fiindcă nici lui Alex Mihăescu, nici Laurei Moldovan nu le este familiar celebrul adagio Est modus in rebus. Dar, e în afara oricărui dubiu că cei doi laureaţi sunt actori adevăraţi. Că au talent, că au charismă, că ştiu să interacţioneze cu publicul. Mai trebuie doar să dobândească abilitatea de a-şi alege ceva mai riguros partiturile şi să fie un pic mai atenţi în seama cărui regizor se lasă.

Conducerea Teatrului “Bacovia”, directorul general, Adrian Găzdaru, secretarul literar, Doru Mareş, au făcut foarte bine că au introdus în programul Galei un spectacol al instituţiei-gazdă. Am văzut, aşadar, chiar o premieră ce se cheamă Vârciorova, Carantină, care e un  spectacol de grup, dar şi un spectacol de evidenţiere a unor individualităţi actoriceşti, regizat de Alexandru Dabija.  Îi voi consacra curând o cronică separată.

Maia Morgenstern a fost invitată cu Astă seară, Lola Blau şi a făcut performanţă, iar Florin Piersic jr. a susţinut un recital extraordinar, pesemne pe texte proprii. Actorul e foarte bun, textele colate de valori variabile, dar regizorul recitalului, probabil tot Florin Piersic jr., ar trebui să reflecteze şi el un pic la zicerea conform căreia e o măsură în toate.

Prezentatorul consacrat al Galei, actorul Matei Bogdan, nu a fost lăsat de data aceasta de unul singur. A avut o parteneră, o domnişoară tare frumuşică, probabil actriţă şi ea, ce răspunde la prenumele de Roxana. Numele nu i l-am reţinut (din păcate), caietul-program al Galei nu îl menţionează (tot din păcate). Mă tem că domnişoarei în cauză nu îi sunt prea dragi nici limbile străine, nici lectura. A masacrat nonşalant mai toate numele străine ori cu rezonanţe străine (inclusiv pe cel al lui Nicolae Steinhardt). Ceea ce numai bine nu a fost cu atât mai mult cu cât anul acesta Gala a avut parte de săli pline, că tinerii au venit la spectacole şi că de la teatru mai trebuie să mai şi înveţi câte ceva.