Avarul îndrăgostit, o piesă ce îi poartă semnătura, în fapt o adaptare cât se poate de liberă a unui celebru text al lui Molière, a servit deja drept partitură pentru un spectacol montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti de Vlad Massaci, spectacol aflat încă în repertoriul curent al Teatrului de Comedie. Mai demult, acelaşi Cristi Juncu, în postură de scriitor de literatură dramatică, a câştigat un premiu, dacă nu cumva chiar „marele premiu“ la un concurs de dramaturgie organizat de Ministerul Culturii cu o piesă intitulată Ciupercutze. Nu ştiu să se fi montat vreodată.

Din când în când, nu foarte frecvent, nu atât de des precum am putea-o dori, Cristi Juncu se apleacă şi asupra literaturii dramatice din veacuri ceva mai îndepărtate şi ne oferă adevărate bijuterii. Acum vreo patru sau cinci ani, regizorul a realizat la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti o superbă, miniaturală Furtună. În 2013, la renăscutul Teatru Naţional din Târgu Mureş, Cristi Juncu recidivează şi înfăptuieşte o încântătoare, o rafinată înscenare a Şcolii nevestelor a lui Molière. Sau, mai corect spus, după Molière căci operaţia de re-traducere a textului clasic devine în cazul de faţă una complexă, profund creativă, mai mult decât o simplă retălmăcire, ba chiar mai mult decât una de contemporaneizare. Un joc de măiestrie lingvistică şi dramatrugică, o jubilaţie de improvizaţie atent cumpănită şi savuros înfăptuită, o operaţiune ce creează premisele de a vedea pe scenă un spectacol suplu, alert, vesel, comic, alert, jovial, scris şi paginat cu un bun gust exemplar.

Contemporaneizarea la care supune Cristi Juncu Şcoala femeilor nu se rezumă la cele două coperte ale spectacolului, momente în care îl vedem şi auzim pe Arnolphe, păcălitorul păcălit, înveşmântat în costum clasic, cu perucă, ori în haine din zilele noastre spunând bancuri cu bărbaţi încornoraţi chiar de Antonio Banderas. Contemporaneizarea se regăseşte în fiecare replică, în fiecare turnură de frază, în fiecare poantă, în fiecare scenă, în fiecare secvenţă a spectacolului târgumureşean. Juncu contemporaneizarea, upgradează, cum se spune azi, lexical şi, câtedodată, chiar ideatic, versul clasic, dar conservă metrica. Upgradarea, dar nu numai ea, îi asigură montării ritm şi crescendo comic, interes şi eleganţă şi, înainte de orice, condiţia de artă vie, adevărată.

Cristi Juncu lucrează minuţios, lucrează exemplar cu actorii. Aşa că îl revedem pe Nicu Mihoc într-un un excelent Arnolphe, curăţat de poncife şi retorisme, fără nici cea mai mică urmă de funingine manieristă, într-o creaţie policromă şi cuceritoare. În care se amestecă ba un Arnolphe autoritar şi sigur pe el şi pe condiţia sa de stăpân, ba un Arnolphe-regizor ce repetă grotesc, cu Alain şi cu Georgette, felul în care cei doi nătângi de circumstanţă şi din interes ar urma să îl păcălească pe Horace, ba un Arnolphe tartuffian sau întartufiat (entartuffié), dar într-o contaminare morală şi caracterologică de altă factură decât cea depistată de Genette pentru Orgon, ba „doftoricit“ ori resuscitat la propriu, cu pilule şi perfuzii, atunci când urzelile nu-i ies, Horace marchează, iar Arnolphe paralizează.

Îi revedem pe Anca Loghin şi pe Csaba Ciugulitu, excelenţi în Georgette şi Alain, doi „prostuţi“ cu farmec care îşi sabotează fără să vrea stăpânul, care pe alocuri par desprinşi din nu ştiu care film celebru din vremea „marelui mut“, care, într-o altă scenă, ne arată deloc demonstrativ ce bine şi-au însuşit lecţiile de improvizaţie şi de commedia dell’arte şi cât de utile pot fie ele actorului de azi.

Îi vedem pe tinerii Alexandra Ţifrea (Agnès) şi Cristian Iorga (Horace), ba inocenţi şi suavi, ba disperaţi că nu pot face nimic în faţa urzelilor tutorilor şi părinţilor, ba năuci, neînţelegând ce li se întâmplă, ba triumfători fără resentimente căci, nu-i aşa?, iubirea învinge. Crochiuri inspirate izbutesc Dan Rădulescu (Chrysalde), Ion Vântu (Enrique), Luchian Pantea (Oronte). Iar la final, toţi, toţi mai puţin Arnolphe, cântă şi dansează (muzica: Alexandre Desplat şi Hank Williams; coregrafia: Bordás Attila) sărbătorind victoria legilor firii, ale firescului, victoria bunului simţ, dar şi reuşita spectacolului. O bucurie pe care o împărtăşim şi noi, spectatorii, o bucurie ce poate nu ar fi fost completă fără contribuţia scenografiei, cu frunze ruginii pe jos şi cu masive şi întortocheate scări spiralate, iscălită de Cosmin Ardeleanu.

Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania „Liviu Rebreanu“- ŞCOALA NEVESTELOR de Molière;

Traducerea, adaptarea şi regia artistică: Cristi Juncu;

Scenografia: Cosmin Ardeleanu;

Coregrafia: Bordás Attila;

Muzica originală: Alexandre Desplat, Hank Williams;

Lighting design: Kaszoni Attila;

Cu: Nicu Mihoc, Alexandra Ţifrea, Cristian Iorga, Csaba Ciugulitu, Anca Loghin, Dan Rădulescu, Ion Vântu, Luchian Pantea;

Data reprezentaţiei: 31 octombrie 2013