Între ele măsuţe, acele guéridons, cum le spun francezii, pe care se află vrafuri de ziare vechi, prăfuite, sau vrafuri de cărţi. În spate, bănci destinate celorlaltor spectatori. În centru, un podium de lemn gol. Valize în devălmăşie, un aparat de radio vechi. O maşină de scris, din aceea clasică, neagră, uitată şi care, la un moment dat, va sugera un pian. Există chiar şi un pian de-adevăratelea tot la fel cum există şi o măsuţă de machiaj în faţa căreia se va aşeza, mai târziu, într-un anume moment al spectacolului, Trigorin.

Configuraţia spaţiului

Aşteptând începerea reprezentaţiei, îmi vin în minte cele scrise despre configuraţia sălii de scenograful Dragoş Buhagiar pentru caietul de sală al unei alte premiere a aceluiaşi Teatru. Cea cu Mountainbeikerii în regia lui Radu Alexandru Nica. Ni se amintea ori reamintea atunci că sala a fost, la origine, una de bal.

Ni se mai spunea că, din păcate, nu întotdeauna datele concrete ale unui anumit spaţiu teatral se arată a fi tocmai prietenoase prin construcţie. În cazul concret al Teatrului German de Stat din Timişoara, forma acesteia e una dreptunghiulară. E vorba despre un dreptunghi caracterizat printr-o lungime oarecum exagerată şi o lăţime extrem de redusă, nu îndeajuns de confortabilă. Nu, nu e vorba nici despre o sală italiană, nici despre una tip-studio.

O atare realitate- sublinia Dragoş Buhagiar- îl obligă pe scenograf la o reconsiderare a felului său de a lucra. Adică, ne dădea să înţelegem Dragoş Buhagiar, scenograful adevărat, scenograful-artist nu e nici o clipă îndreptăţit să adopte o atitudine de tip agresiv faţă de un anume spaţiu, chiar dacă la început acesta i se arată ostil.

Nu trebuie să îl trateze asemenea unui duşman pe care orgoliul lui de artist l-ar îndemna să îl supună cu orice preţ ori cu violenţă. Sarcina artistului e aceea de a găsi soluţii de a-l îmblânzi. Scenograful e solicitat să găsească metode prin intermediul cărora respectivul spaţiu să nu se manifeste ca unul furios. Scenograful trebuie să se împrietenească cu spaţiul.

Această împrietenire e condiţia ca, mai apoi, actorii să se simtă bine acolo şi să nu resimtă nici cea mai mică urmă de stânjeneală, de ostilitate. Acum când scriind, îmi reamintesc ceea ce am văzut, cred că sunt suficiente motive să cred că şi de data aceasta, cu ocazia premierei cu Pescăruşul, împrietenirea a reuşit.

Spectacolul sălii, spectacolul lui Treplev

În spatele meu, cineva se agită. Îl aud cerându-şi scuze. Peste doar câteva momente, acelaşi cineva roagă alţi spectatori să îi remită unei fete, despre care aflăm că ar fi prietena lui, o cutie de ciocolată. O identific pe destinatara cadoului. E limpede că e deranjată de ceea ce i se întâmplă.

De fapt, e Maşa (Anne-Marie Waldek), fiica lui Sorin (Franz Kattesch). Nu e deloc îndrăgostită de neîndemânatecul, de stingherul Medvedenko (Konstantin Keidel), nimeni altul decât spectatorul rebel ce s-a manifestat nepotrivit doar cu câteva minute în urmă. De altfel, Maşa va mărturisi cu disperare că e îndrăgostită de Treplev. De tânărul, de necoptul, de irascibilul, de nevroticul Treplev (Horia Săvescu), a cărui piesă tocmai urmează să înceapă.

Încet-încet îi mai zăresc aşezaţi pe fotolii, pe banchete ori pe gradene, pe Arkadina (Ioana Iacob), o Arkadină încă tânără, agitată, deloc reţinută, mereu pusă pe comentarii şi vociferări şi pe Trigorin (Radu Vulpe) un bărbat demult trecut de vârsta tinereţii, nu tocmai atrăgător. E îmbrăcat ciudat, oricum nicidecum elegant, deloc monden. Ceea ce e cel mai şocant e că poartă o bască care nu prea are rostul de a-l face chiar foarte trendy.

Şi cu toate acestea, Trigorin e iubit nebuneşte nu numai de Arkadina, care e gata la orice umilinţă spre a-l păstra lângă ea, ci şi de Nina Zarecinaia (Olga Török) care, pentru moment, se pregăteşte de spectacol. Scoate un sunet asemănător celui scos de un pescăruş, sunetul va mai reveni pe parcurs, e parte a dramaturgiei sonore (sound- design:Octavian Horváth), face pregătire vocală, îşi exersează dicţia, are un creion între dinţi, discută cu Treplev. Nu pare a fi prea încrezătoare în valoarea textului tânărului.

Un text al cărui final nu îl vom cunoaşte niciodată, tot la fel cum, pe mai departe, nu ne va fi deloc limpede dacă ea, Nina, e o actriţă bună sau doar o veleitară. Când va începe reprezentaţia, acel spectacol de teatru în teatri, Zarecinaia ni se va înfăţişa bizar îmbrăcată, înfăşurată într-un material de culoare albă şi se va exprima mai puţin prin cuvinte, cât prin gesturi. Acesta să fie oare teatrul formelor noi, teatrul pe care îl vrea jucat într-n spaţiu gol, fără decor, Treplev? Poate.

Îi mai vedem pe Ilia Afanasievici Şamraev (Rareş Hontzu), plictisit, obosit, un îmbătrânit înainte de vreme, oarecum somnolent, un om ce nu se va însufleţi decât atunci când va vorbi despre discutabilele, ridicolele lui trecute experienţe teatrale (Arkadina va râde gros la auzul lor, nu va fi nici indiferentă, nici enervată la auzul acestor intervenţii deplasate) şi când va refuza pe un ton categoric toate cererile timidului Medvedenko. Îl zărim şi pe doctorul Dorn (Georg Peetz), elegant, subţire, cel ce va diagnostica cum nu se poate mai corect boala de care suferă toate personajele şi va evidenţia ideea însăşi a spectacolului- Ce nervoşi sunt toţi şi ce plini de iubire!

Problema personajelor cehoviene din Pescăruşul, rafinat accentuată de spectacolul regizat de Yury Kordosnky, e că nici unul dintre ele nu e îndrăgostit de cine trebuie, că nici unul nu îşi vede dragostea împărtăşită. De fapt, ele au eşecul sentimental înscris în marca lor de identificare. Şi nu doar eşecul sentimental. O vedem şi pe fantomatica, uscata şi parcă defectiva de sentimente Polina Andreevna (Enikö Blénessy). Se prea poate să fie în sală şi Iakov (Aljoscha Cobeţ), poate şi ceilalţi slujbaşi de la moşie (Dana Borteanu, Isa Berger, Paul Cebzan) ce au misiunea de a face cât de cât ordine în acest spaţiu de trecere, în care oaspeţii vin, pleacă, provoacă agitaţie şi determină drame şi tragedii.

Personajele cehoviene, spectatori la premiera, la unica reprezentaţie a piesei lui Treplev sunt răsfiraţi printre noi. Stau alături de invitaţii la premiera lui Yuri Kordonski, adică în vecinătatea Marianei Mihuţ ori a lui Victor Rebengiuc, aproape de Marina Constantinescu, de Raluca Rădulescu de la Radio (semnatara traducerii în limba română a textului), de Ion Parhon, de Mariana Ciolan, de Elisabeta Pop, de profesorul timişorean Cornel Ungureanu, de Daniela Magiaru, de alţii şi alţii.

Suntem acum cu toţii, adevăraţi ori falşi spectatori, supuşii capriciilor lui Treplev. El e cel ce va da semnalul începutului reprezentaţiei piesei sale, el o va opri pe neaşteptate, într-un acces de furie . El ne va cere să înghiţim feliuţa de lămâie ce tocmai ni s-a distribuit numai atunci când se va auzi sunetul glontelui pornit din revolverul său. Unicul foc din spectacol. Fiindcă, lucru bizar, nu se va spune un cuvânt despre eşuata lui tentativă de sinucidere, doar îl vom vedea bandajat la cap. În final, vestea morţii lui va fi comunicată sec de doctorul Dorn. Iarăşi, nici un foc de revolver. Dorn e doctorul care, astfel, va închide foaia de observaţie a unuia dintre personaje.

Arta şi înţelepciunea lui Yury Kordonsky

Cine e, de fapt, creatorul unei noi modalităţi de a gândi şi de a face teatru aşa cum se manifestă ea acum şi aici? Neîndoielnic, regizorul Yury Kordonsky. Nu, Yura nu are nimic din teribilismul lui Treplev. Nu, regizorul nu va evacua nicidecum emoţia din montarea sa. Dar nici nu va face exces de ea, nici nu o va supralicita, nici nu o va cerşi. Emoţia va veni, generată firesc de profunzimea spectacolului, de umanitatea montării la care luăm parte, de caraghioslâcul bine controlat al eroilor. Yura nu e la fel de crud cu personajele cehoviene cum s-a dovedit a fi Andrei Şerban în spectacolele de la Cluj ori de la Budapesta. Dar nici îngăduitor nu e.

În schimb, regizorul îşi va asuma câteva acte de curaj ce se constituie în tot atâtea indicii ale originalităţii montării. Ale ridicatului său cuantum de noutate. Cele mai radicale opţiuni vizează felul în care sunt concepute exact personajele-cheie, respectiv cvartetul Arkadina-Trigorin-Zarecinaia-Treplev. Şi modul în care s-a produs desemnarea interpreţilor distribuiţi în aceste roluri. Marile, plăcutele surprize sunt, indiscutabil, evoluţiile foarte bune semnate de Olga Török şi de Horia Săvescu.

De fapt, toţi actorii sunt foarte buni. Sunt pe rol, sunt în rol. Ştiu ce au de făcut. Şi aceasta pentru că e cum nu se poate mai limpede că Yuri Kordonski nu a venit la Timişoara cu un spectacol dinainte scris într-un caiet, cu toate mutările în plic. Neîndoielnic, încă înainte de prima repetiţie, directorul de scenă ştia foarte bine ceea ce doreşte. Şi-a nuanţat dorinţele. Desigur, ca orice profesionist adevărat a făcut castinguri. Castinguri adevărate, castinguri dure, castinguri pe bune. Însă cu câţiva ani în urmă, regizorul a fost invitat aici pentru un work shop, aşa că ştia actorii. Acum a avut nevoie de confirmări şi de date suplimentare. Odată intrat în posesia lor, Kordonsky a făcut un spectacol pentru Teatrul ce i-a adresat invitaţia la colaborare. Cu actorii respectivului Teatru. Lucru tot mai rar în România.

Marele profesionist Yuri Kordonsky s-a întâlnit, aşadar, cu unul dintre cei mai buni directori de teatru din ţară, Lucian Vărşăndan. Dar şi cu una dintre cele mai puţin lipsite de ifose şi mai doritoare de performanţă trupe actoriceşti.

Să ne mai mirăm atunci că Pescăruşul la Teatrul German de Stat din Timişoara e o reuşită?             

Teatrul German de Stat din Timişoara- Pescăruşul de A. P. Cehov

Regia: Yury Kordonsky;

Scenografia: Dragoş Buhagiar;

Dramaturgia: Valerie Seufert;

Vorbirea scenică: Mareike Tiede;

Sound design: Octavian Horváth;

Cu: Ioana Iacob, Horia Săvescu, Franz Kattesch, Olga Török, Rareş Hontzu, Enikö Blénessy, Anne-Marie Waldek, Radu Vulpe, Georg Peetz, Konstantin Keidel, Aljoscha Cobeţ, Dana Borteanu, Isa Berger, Paul Cebzan;

Data premierei: 8 martie 2013.