Ce (mai) este OMUL?

Şuţi, prostituate, poliţişti corupţi, cerşetori exploataţi, criminali plătiţi, matroane... O lume colorată, mânată de şfichiul arzător al lăcomiei de bani, de sex, de putere, în orice formă ar fi ea. O umanitate degradată. Şi atât de actuală...

Cu personajele şi evenimentele din Opera de trei parale, de la Teatrul Excelsior, suntem oare în 2022? 

Totul se petrece prin anii ’20 ai secolului trecut, căci autorul piesei, dramaturgul german Bertolt Brecht (şi colectivul său de creaţie, pe care istoria îl aminteşte doar în subsidiar), alături de compozitorul Kurt Weill au scris-o în 1928, spectacolul fiind cea mai de succes producţie teatrală berlineză a acelui deceniu.

Iar alegerea lui Răzvan Mazilu de a monta tocmai acum această piesă nu mi se pare întâmplătoare, căci el nu creează astfel doar încă un spectacol muzical de succes, ci contează şi pe efectul substratului de satiră socială al piesei, ce a trecut şi la Brecht, din originalul englez, pe care acesta l-a adaptat, anume piesa britanicului John Gay, Opera cerşetorului, şi ea un mare succes de public, în 1728.

Aşa cum, în secolul al XVIII-lea, englezii au „citit” în The Beggar’s Opera ridiculizarea caracterului dubios al prim-ministrului de facto al Marii Britanii, Robert Walpole, al cărui guvern tolera bandele de hoţi şi permitea marilor vinovaţi să fugă de pedeapsă, tot aşa, în secolul XX, şi berlinezii aveau destule motive să citească intriga piesei scrise de Brecht, ca pe o critică a obiceiurilor politice din vremurile tulburi ale Republicii de la Weimar, ce a luat locul imperiului în Germania, la sfârşitul Primului Război Mondial.

Iar în secolul al XXI-lea, la noi, cum să nu-ţi amintească această lume teatrală a şmecherilor lucioşi, a trădătorilor dedicaţi şi a târfelor glorioase, de personajele de pe scena noastră publică, care se laudă cu învăţătura lor de şapte clase, dar pompează în industria doctoratelor, care dau tunuri din banii publici şi apoi fug din ţară, în totală impunitate sau stârnind mari lupte avocaţiale, de târfele botoxate, care ne ţin predici politice şi stabilesc ierarhii corupte? Iar problema este că astfel de personaje nu rămân în umbra afacerilor lor dubioase, ci ocupă prim-planul vieţii sociale, visându-se a fi modelele naţiei (şi poate chiar reuşind). Sub acest aspect, lumea din Opera de trei parale poate e chiar mai onestă, căci Peachum, Mackie Şiş şi ai lor rămân un strat social marginal, ce corupe, acolo unde se poate, o comunitate altfel bine aşezată.

Până să ajungă la această alegere repertorială atât de relevantă pentru prezent, Răzvan Mazilu şi-a urmat fascinaţia pentru lumea vie şi putrefactă a Berlinului nebunilor ani ’20 şi a montat musicaluri şi cabarete în care, explorând tot mai amplu mijloacele genului, s-a concentrat pe redarea acelei epoci, fără a face rapeluri la actualitatea de azi. De la Îngerul albastru (Teatrul Odeon, 2001) şi Marlene (Teatrul Dilos, Atena, 2005), la superproducţia Cabaret (Teatrul German de Stat, Timişoara, 2014), sau producţia-camee Mon Cabaret Noir (Teatrelli, 2015), universul de o strălucire factice, al acelor ani ’20 ai libertăţii nemăsurate, pândite de ameninţarea cizmei naziste, a constituit sursa de inspiraţie pentru creativul Mazilu. Care nu s-a limitat totuşi la perioada sa istorică predilectă, ci a explorat şi epoca agitprop sovietică, în Când Isadora dansa (Teatrul Meli, Atena, 2009 şi Teatrul Odeon, 2012), sau perioada depresiei şi a şomajului dintr-o zona fostă industrială din Marea Britanie a anilor ’90 (The Full Monty, Teatrul Naţional Timişoara, 2011 şi viitoarea producţie privată Wondertheater, în stagiunea 2022/23), sau tensiunile rasiale din New York-ul anilor ’50 (West Side Story (FNT, UNITER, Tearul Odeon, 2014), sau, din nou, frumuseţea coruptă a bordelului artistic argentinian, în opera tango Maria de Buenos Aires (Teatrelli, 2021)

FOTO Andrei Gîndac

În Opera de trei parale, aproape toate personajele nu pretind a fi ceea ce nu sunt: Peachum este proprietarul firmei „Prietenul cerşetorilor” şi asta face: exploatează organizat cerşetori profesionişti. Nevastă-sa, Celia, este matroana casei şi a cartierului şi principala recuperatoare a fiicei sale, Polly, care a luat-o pe drumul pierzaniei, fugind de acasă cu regele şuţilor şi al cuţitarilor, fermecătorul Mackie Şiş. Banda lui de hoţi face şi ea ce ştie: fură şi, la nevoie, trădează. Fetele de la bordel nu se dau fecioare, iar poliţistul Smith arestează la comandă (când nu se face de râs). Singurul care, la început, ne păcăleşte puţin că e onest e „Tiger” Brown, şeful poliţiei din Londra, până aflăm că îşi ia tainul din toate furăciunile la care închide ochii, fiindcă e prieten din tinereţe taman cu şeful hoţilor. Cu care e „căsătorită” şi fiica lui, motiv de păruială cu noua „nevastă”, Polly. Că aşa-s bărbaţii, le place schimbarea! Numai că drumul ăsta periculos îl duce pe Mackie Şiş taman la ştreang. Iar pe Polly taman la victorie, la preluarea afacerilor „soţului” ei.

FOTO Sanda Vişan

Montând Opera de trei parale la Teatrul Excelsior, Răzvan Mazilu a preluat încărcătura satirică a poveştii, întărind-o prin tuşele expresioniste ale montării, dar a renunţat la didacticismul propovăduit de Brecht, care nota pe atunci: „Când citesc Capitalul lui Marx, îmi înţeleg piesele”. Regizorul a preluat, în schimb, didascaliile dramaturgului german şi le-a adus în scenă, rostite de un personaj inventat de el pentru această montare şi care nu este nimeni altul decât Conférencier, personajul cheie al oricărui cabaret, gazda care, de la începutul acestui gen ireverenţios de spectacol, întâmpina publicul burghez (nu o dată jignindu-l) şi era apoi ghidul spectacolului, facilitând desfăşurarea conflictului şi comentându-l, în complicitate cu publicul.

Celebrul „efect de distanţare” brechtian, prin care actorii trebuia să se distanţeze critic de propriul personaj, îndrumând astfel publicul spre o receptare raţională, nu emoţională, a conflictului, este substituit în această producţie printr-o ruptură stilistică între luxurianta decrepitudine a ansamblului şi sărăcia cartoanelor cu care, din când în când, actorii defilează în scenă. Pe ele sunt scrise cuvinte şi expresii încărcate de sensuri culturale (ca, de pildă, OM, sau Dragostea învinge totul), a căror nobleţe raţională este, ironic, dezactivată tocmai de bogăţia emoţională a conflictelor din lumea interlopă plină de strălucirea calpă a decadenţei. Iar efectul acestui contrast s-ar putea chiar să depăşească intenţia regizorului, care crede autentic în valorile acestui umanism ce a format societatea omenească, înaintea invadatoarei ere a tehnologiei digitale.

Songurile cântate la avanscenă, pentru care dinamica trupă de la Excelsior s-a pregătit muzical temeinic, aduc, prin versurile lor, un tip de reflexivitate asupra tipologiei situaţiilor şi a personajelor, care se integrează în ansamblul stilistic al montării, fără a avea caracterul contrastant, coroziv şi pedagogic, din teatrul politic.

Pe scena părăsită a unui fost teatru măreţ şi elegant se desfăşoară toate etapele acestui conflict „mortal” al lumii interlope (conform formulei „teatru în teatru”), iar diversele localizări reies din povestirile gazdei permanente, care este le conférencier. Nu e de mirare că Răzvan Mazilu a introdus în spectacol acest personaj de a cărui importanţă în istoria teatrului este conştient, nu numai fiindcă l-a modelat, ca regizor, ci şi pentru că l-a jucat el însuşi, cum îmi mărturisea în cartea pe care am scris-o împreună, Răzvan Mazilu. De la dans la musical: prin 2009 a cântat Wilkommen din Cabaret, în spectacolul coupé Broadway – Bucureşti, regizat de regretatul Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Operetă.

FOTO Andrei Gîndac

Acum, la Excelsior, Dan Pughineanu construieşte cu minuţie acest drag queen cu frac, cu chipul grimat şi onduleurile aurii ale lui Marlene Dietrich şi cu cele mai înalte tocuri din lume (pe care numai un bărbat le poate purta!). Acest androgin este interlocutorul permanent al publicului. Discret, dar şi omniprezent, rece, dar şi cald, el dă intrarea personajelor, care preiau prim-planul, şi distribuie şi accentele acţiunii, fără a se implica în ea, până la final, când, obosit de postura sa de comentator-artist, îşi pierde imunitatea la mizeria acestei lumi şi îşi dă jos aura de omniscient.

Dar cel care trage sforile conflictului este omnipotentul Peachum, stăpânul care, în spatele greoaiei siluete supradimensionate şi a ridicolei peruci încoronate, are un suflet de fier şi o minte brici, cu care îşi plăteşte poliţele, luând deciziile fatale pentru Mackie Şiş. Cu gesturile sale exagerate, cu dicţia şuierătoare şi cu expresia unui mim bonom, care îi dă însă de înţeles publicului că joacă un rol, Mihai Mitrea este cel mai aproape de ceea ce ne închipuim a fi cerinţele esteticii brechtiene.    

Victima răzbunării sale este junele-prim al acestui love story de subterană, Mackie Şiş. În interpretarea lui Lucian Ionescu, el pare mai curând un romantic cu aer aristocrat, deşi în business are eficienţa rece a unui criminal cu mănuşi. Vedem că sexul îl pasionează şi o cucereşte „cu stil”, pe fiica lui Peachum. Acest lover boy care e regele şuţilor pare că îşi face meseria ca pe o rutină, vorbeşte scurt, e eficace, dar nu e captivat, cum e când vine vorba de femei. De multe femei, dar mai ales de noua „nevastă”, Polly, care trece, în interpretarea Oanei Predescu, de la inocenţa obraznică a începutului iubirii, la certitudinea noului statut de „nevastă” a şefului, care îşi apără teritoriul printr-o păruială zdravănă, atunci când apare fosta „soţie”.

Pe scurt, deşi e îmbrăcată şi se comportă ca o tânără zvăpăiată a zilei de azi, ea îţi dă certitudinea că va deveni la fel de sigură pe poziţie, în business-ul ilicit, ca mama ei. Care, în interpretarea Mihaelei Coveşeanu, este o matroană ce rezolvă lucrurile cu forţa fizicului ei expandat, dar şi cu inteligenţa şmecheriei. Ca şi soţul ei, este o apariţie expresionistă, numai că gesticulaţia ei excesivă nu transmite întotdeauna sensul dedublării şi al complicităţii cu publicul, ca în cazul partenerului.

Cele două grupări de fiinţe exploatate au fost gândite de Răzvan Mazilu pe principiul contrastului. Fetele de la bordel alcătuiesc o apariţie colectivă individualizată doar prin mişcări mecanice, a cărei valoare constă tocmai în summum-ul astfel constituit, de păpuşi de porţelan crăpate şi mute, reprezentate colorat şi vorbite doar de arzătoarea vampă Jenny Speluncă, căreia actriţa Mihaela Trofimov îi împrumută mersul ei arcuit, de mare felină, gata a se adapta la orice.

În schimb, indivizi cu caracteristici proprii alcătuiesc banda de şuţi condusă de Mackie şi îi dau culorile specifice: fie că sunt Don Juani de cartier tipici, cu pieptul la vedere, precum Jakob Tarantula, sau hoţi cu capul în nori şi căciula pe ureche, precum Robert Matrioşcă, sau cam întunecaţi, ca Mathias Lovele, sau numai muşchi, dar fără neuroni, ca Walter Beznă, sau vampă lubrică, precum Ede „Gură de aur”. Toţi au reacţii proprii la comenzile şefului, dar execută ordinul, până când bate ceasul trădării.

În tot acest univers degradat, care şi-a alcătuit propriile reguli de viaţă, ce contravin legilor societăţii, un singur individ pare a respecta justiţia, ameţitul poliţist Smith, căruia Alex Popa îi construieşte o apariţie de Charlot, un melancolic cam nesigur pe sine, dar crezând că aplică legea, când execută ordinele coruptului şef al poliţiei (Mircea Alexandru Băluţă). Sau ne-a păcălit şi el şi se preface?

Căci totul e un teatru (în teatru) şi fiecare îşi joacă rolul pe care soarta i l-a ales. Şi tot ce le rămâne este să scoată cât mai mult profit din viaţa pe care o au, dar nu au ales-o. Nu e o lume aşezată într-un anumit loc şi timp istoric, e de oriunde şi de oricând, aşa cum sunt şi costumele lor, din epoci diferite, de la apariţia epatantă, de cabaret, a Conférencier-ului, la hainele croite după moda pop actuală, ale bandei de hoţi, până la vestonul şi jaboul de vag secol al XVIII-lea ale lui Mackie Şiş şi imobilitatea platoşelor albe ale prostituatelor.

Aşa cum şi-a obişnuit publicul, care îl iubeşte ca pe un star, Răzvan Mazilu a dat frâu liber fanteziei sale vizuale şi în această nouă producţie a Teatrului Excelsior, citind Opera de trei parale a lui Brecht atât într-o lumină adaptată receptivităţii publicului de secol XXI, cât şi propriei sale modalităţi de a construi lumi imaginare, care, prin intermediul plăcerii vizuale şi al emoţiei, conduc publicul la reflecţie. Iar în ziua de azi, stăpânită de invazia senzaţiei şi de fascinaţia clipei, a ajunge la reflecţie, prin orice mijloace, dar mai ales unele artistice, este o izbândă de invidiat.    

Opera de trei parale de Bertolt Brecht

Traducerea textului: Ozana Oancea
Adaptarea songurilor: creaţie colectivă, după versiunea Ninei Cassian

Regia, coregrafia, costumele: Răzvan Mazilu
Decorul: Dragoş Buhagiar

Cu:

Macheath, zis Mackie Şiş: Lucian Ionescu
Jonathan Jeremiah Peachum, proprietarul firmei „Prietenul cerşetorilor”: Mihai Mitrea
Celia Peachum, soţia lui: Mihaela Coveşeanu
Polly Peachum, fiica lor: Oana Predescu / Maria Alexievici
Jackie „Tiger” Brown, şeful poliţiei din Londra: Mircea Alexandru Băluţă
Lucy, fiica lui: Ana Udroiu
Jenny Speluncă: Mihaela Trofimov
Smith: Alex Popa
Filch: Dan Clucinschi
Pastorul Kimball: Dragoş Spahiu

Banda de hoţi:
Mathias „Lovele”: Ovidiu Uşvat
Jakob „Tarantula”: Alex Călin
Walter „Beznă”: Matei Arvunescu
Robert „Matrioşcă”: Ion Bechet
Ede „Gură de Aur”: Dana Marineci

Fetele de la bordel:
Dolly: Andreea Hristu
Betty: Iulia Samson
Vixen: Raluca Botez
Doamna bătrână: Robert Radoveneanu
şi
Marlene, amfitrion: Dan Pughineanu

Lighting design: Costi Baciu 

Producţia muzicală: Vlad Vedeş
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici

Premieră 5 mai 2022

Producţie: Teatrul Excelsior