De ce aşa de târziu sunt anunţate premierele ce vor fi prezentate publicului pînǎ la sfârşitul anului? Pentru cǎ finanţǎrile vin cu întârziere şi sunt insuficiente pentru a folosi 100% cele şapte sǎli ale acestei adevǎrate nave amiral, cǎci, dupǎ cum ne spunea Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional Bucureşti, în orice searǎ nu pot fi folosite decât patru sǎli, din cauza lipsei personalului de specialitate: când teatrul avea doar trei sǎli, numǎrul angajaţilor era de 500, iar acum, la şapte sǎli, este de doar 780. În plus, şi opţiunea de a lucra cu anumiţi regizori, care aveau programele stabilite, a impus anumite decalaje, care fac astfel ca sfârşitul de an la TNB sǎ fie unul bogat pentru public.

Cu toate aceste neajunsuri, în Anul Centenarului, Naţionalul va numǎra pânǎ la final opt premiere, dintre care şase sunt texte româneşti, instituţia îndeplinindu-şi astfel menirea istoricǎ, de cultivare a limbii române şi a unei frumoase rostiri (sǎ sperǎm!). Au rǎspuns întrebǎrilor jurnaliştilor, realizatorii principali ai spectacolelor care se aflǎ acum în repetiţii intense, înainte de apropiata întâlnire cu spectatorii.

Tânǎrul regizor Eugen Gyemant aduce în faţa publicului piesa unui debutant în dramaturgie, Daniel Oltean, care a câştigat la Gala UNITER, premiul pentru cea mai bunǎ piesǎ a anului 2017. Procuratura ajunge astfel la TNB, cum glumea Ion Caramitru, fiindcǎ autorul acestui text este procuror de profesie şi a valorificat în aceastǎ piesǎ, poveştile pe care, de-a lungul anilor, le-a adunat. Dar dupǎ ce a tot adunat, a studiat şi meşteşugul scrierii dramatice, la cursurile Alinei Nelega, de la Facultatea de Teatru din Târgu Mureş.Şi aşa au ieşit în lume cele 50 de secunde, despre care autorul spune cǎ reprezintǎ intervalul în care trebuie sǎ iei o decizie ce îţi schimbǎ viaţa, şi care are reverberaţii în conştiinţǎ. Regizorul sublinia faptul cǎ, deşi este o piesǎ cu intrigǎ criminalisticǎ, l-au interesat mai ales aspectele mai profunde, de introspecţie psihologicǎ, ale acestor personaje care par sǎ vrea mereu a se ascunde de ceea ce li se întâmplǎ cu adevǎrat.

Un alt autor român va ieşi la public pe scena Sǎlii Studio a TNB, tot în decembrie, dar de aceastǎ datǎ unul multipremiat la festivaluri internaţionale, pentru filmele pe care le-a scris şi regizat: Nae Caranfil. Acum el va semna, alǎturi de scenograful Dragoş Buhagiar, o superproducţie, Papagalul mut sau Istorii aproape adevǎrate despre un spion aproape uitat, ce îl are în centru pe un spion francez, trimis la curtea ţarinei Elisabeta I. Şi pentru ca influenţa sa asupra suspicioasei împǎrǎtese sǎ fie totalǎ, cavalerul devine ... femeie, travestindu-se şi evoluând ca o doamnǎ, în înalta societate petersburghezǎ.

Dupǎ 30 de ani, la invitaţia directorului Naţionalului, Nae Caranfil revine la teatru, cu o poveste de spionaj, încǎrcatǎ de intrigi amoroase şi politice. Îmi place sǎ îmi închipui cǎ vom regǎsi în aceastǎ producţie ceva din stilistica, umorul şi rafinamentul filmului sǎu Dolce far niente, plasat în colorata Italie a secolului al XIX-lea. Caranfil a mǎrturisit cǎ a reluat acum, dupǎ peste 25 de ani, un proiect început ca cercetare prin anii ’90, pentru un film ce trebuia sǎ rǎspundǎ solicitǎrii producǎtorilor din Franţa (unde regizorul român trǎia pe atunci), de a scrie un scenariu care sǎ iasǎ din sfera cinematografiei est-europene şi a dilemelor ei postcomuniste. A ales atunci un personaj dintr-o notǎ de subsol din Craii de Curtea-Veche, a lui Mateiu Caragiale şi a cercetat personajul şi epoca, la Biblioteca Naţionalǎ Francezǎ. Nu exista internetul pe atunci, cercetarea s-a dovedit a fi prea laborioasǎ, nu a reuşit sǎ gǎseascǎ un fir în maldǎrul de notiţe, aşa cǎ a abandonat-o prin 1995. A reluat-o în 2008, cu mijloacele electronice, pentru un scenariu care a avut şi el aceeaşi soartǎ atunci, dar s-a bucurat de metamorfozǎ acum, în piesa în treizeci de tablouri, propusǎ Teatrului Naţional.

Tot la invitaţia directorului TNB revine şi Radu Afrim pe scena Sǎlii Mari, cu propria dramatizare dupǎ romanul Pǎdurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. Cu sinceritatea ce-l caracterizeazǎ, Afrim a admis la aceastǎ întâlnire cu presa cǎ nu a citit romanul în liceu şi cǎ şi la facultatea de filologie din Cluj nu a acordat atenţia meritatǎ acestei lucrǎri literare, pe care nu o considerǎ un roman de rǎzboi, ci unul psihologic. De aceea, a decupat pentru scenariul pe care l-a conceput, nu atât dialogurile din acest roman genial, ci pǎrţile ce redau gândurile lui Apostol Bologa şi uriaşa poezie a acestui text atât de puternic şi de modern.

Cu acest spectacol, regizorul declarǎ cǎ ţinteşte sǎ atragǎ publicul tânǎr. Şi nici nu-i va fi greu, fiindcǎ Afrim are un public propriu, care îl urmǎreşte în toate propunerile sale teatrale, fie cǎ e vorba de texte strǎine, toate, premiere naţionale (regizorul este campionul lor absolut!), sau de texte clasice, reinterpretate în stil propriu, cum a fost anterioara sa colaborare cu Naţionalul, cu incitanta producţie Nǎpasta de I.L.Caragiale.

Afrim se declarǎ netulburat de posibila apǎsare a ecranizǎrilorexistente, dupǎ opera clasicǎ şi are dreptate, fiindcǎ în tot ce realizeazǎ, regizorul este el însuşi, orice text devine parte din universul sǎu imaginativ. Iar în Pǎdurea spânzuraţilor el descoperǎ teme de mare actualitate: manipularea, lipsa de educaţie, spectrul Europei, iar tinerele personaje din roman vor purta un dialog cu tinerii de azi. Iar întrebarea sub care se vor desfǎşura evenimentele dramatice este una încǎrcatǎ de sensurile unei aniversǎri centenare ce sfideazǎ festivismele: ce am fǎcut noi, românii, în aceastǎ sutǎ de ani?

Cu un spectacol (aproape total) de pantominǎ îşi va aştepta, din noiembrie, spectatorii, Sala Pictura a TNB: A fost odatǎ în România. “Am încercat sǎ alergǎm prin istorie, vorbind despre oamenii simpli, nu despre eroi”, a spus Dragoş Huluba, regizorul acestui spectacol, la întâlnirea cu presa. Formaţi în minunata trupǎ de pantomimǎ a lui Dan Purec, tinerii actori şi-au luat acum destinul artistic de realizatori, în propriile mâini, concepând aceastǎ producţie cu fals iz nostalgic, prin care ţintesc sǎ vorbeascǎ tinerilor, despre istoria României.

Ion Caramitru va pune în scenǎ textul unei consacrate scriitoare de teatru şi film din Israel, Edna Mazia. Noii infractori este o comedie care ambiţioneazǎ sǎ ne convingǎ cǎ meritǎ sǎ-ţi înfrunţi soarta, chiar dacǎ ea îşi bate joc de tine, într-o lume în care “totul nu e decât...un mare bordel”. Spectacolul va avea premiera în luna ianuarie, fiindcǎ actriţa principalǎ a trebuit sǎ fie înlocuitǎ, astfel încât în scenǎ va urca Virginia Mirea, pe care Teatrul Naţional a introdus-o în trupa sa, aşa cum a fǎcut şi cu Emilia Popescu.

Pe lângǎ faptul cǎ şi-a îmbogǎţit trupa cu actriţe de valoare, Naţionalul doreşte sǎ contribuie şi la literatura dramaticǎ româneascǎ, oferind o formǎ finalǎ piesei neterminate a lui Mihail Sebastian, Insula. Dupǎ o experienţǎ nereuşitǎ, de comisionare a scrierii actului III, Teatrul a lansat în luna iunie un concurs, pentru care, spunea cu încântare nedisimulatǎ Ion Caramitru, au primit 44 de propuneri, aflate în faza de lecturǎ la secretariatul literar al teatrului, plicurile urmând a fi deschide, pentru identificarea câştigǎtorului, în perioada urmǎtoare.

Aşadar, aşa cum ne-a obişnuit, Teatrul Naţional Bucureşti îşi respectǎ şi în anul Centenarului, statutul de instituţie culturalǎ de vârf , aducând în faţa publicului o ofertǎ repertorialǎ variatǎ, pentru gusturi diverse, printr-o serie de producţii teatrale ce adunǎ laolaltǎ investiţia de talent şi inventivitate a multor generaţii creatoare.

Iar dacǎ poate pǎrea o provocare a merge la TNB, în luna cadourilor, când magazinele zâmbesc cu vitrinele lor strǎlucitoare, iar mall-urile se reîncarcǎ de energie comercialǎ, premierele de la acest sfârşit de an, ale primei scene a ţǎrii sunt o garanţie cǎ provocarea trebuie acceptatǎ. Fiindcǎ de la TNB sigur vom ieşi un pic mai inteligenţi, mai buni, mai informaţi, sau mǎcar mai dilematici!