Cartea a fost la origine o teză de doctorat. Firesc, autorul cărţii acorda atenţia cuvenită uneia dintre cele mai celebre, mai jucate piese ale dramaturgului (pe vremea când mi-am făcut eu studiile liceale scrierea figura şi în programele şcolare). E vorba despre Moartea unui artist.

Pe toată durata lecturii comentariului critic rezervat respectivei piese, nu am putut nici măcar un singur moment să fac abstracţie de chipurile actorilor care au interpretat-o pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, în regia lui Horea Popescu. ŞI pe care eu, copil fiind, i-am văzut graţie unei adaptări pentru Teatrul de televiziune care sper să se mai găsească în arhivele din Dorobanţi 191. Toma Dimitriu în Manole Crudu, Eugenia Popovici, Florin Piersic şi, desigur, Ilinca Tomoroveanu. Care cu rolul Cristina şi-a făcut debutul ca actriţă în lege. Nu doar cu diploma aferentă, obţinută în calitate de componentă a unei serii admirabile de studenţi la Teatru (Mariana Mihuţ, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Rodica Mandache, Florina Cercel), ci şi cu talent, har, dăruire, pasiune. O văd şi acum pe Ilinca Tomoroveanu, desigur, cu ochii minţii, jucând-o pe Cristina, cu toată inocenţa ei provocatoare, Înveşmântată într-o rochie înflorată care parcă o făcea şi mai frumoasă.

Doamnei Tomoroveanu i-a plăcut cu adevărat profesia aleasă. A cinstit-o. I-a plăcut deopotrivă poezia. Nici nu se putea altfel. Provenea dintr-o familie din Răşinarii Sibiului. Era din stirpea ardelenească a lui Octavian Goga. Nepoată. I-au plăcut şi alte genuri literare, printre care şi romanul. Ţin minte că într-un interviu acordat cu ani în urmă Televiziunii Naţionale spunea că una dintre cărţile ei preferate este Que ma joie demeure! Ca să-mi rămână fericirea!

Or, ca să-i rămână fericirea, Ilinca Tomoroveanu nu s-a despărţit niciodată, până în clipa în care puterile au ajutat-o, de teatru. A evoluat pe scenă, a făcut roluri minunate, a jucat în Să nu te joci cu dragostea, în Vlaicu Vodă, în Apus de soare, în Patima roşie, în Castiliana, în Heidelbergul de altădată, în Apus de soare, în Dulcea pasăre a tinereţii, în Danton, în Generaţia fundaţie, în Trilogia antică, în Strigoii, în Jocul ielelor, în Avalanşa. A fost din 2005 director artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti. Ajutându-şi, fiindu-i alături colegului ei de promoţie, Ion Caramitru. Ţin minte că în zilele în care făceam cu dl. Caramitru interviul care avea să devină baza cărţii pe care am scris-o împreună, doamna Tomoroveanu mai venea în biroul în care ne desfăşuram discuţia şi de fiecare dată mai aducea câte o fotografie sau ne furniza o informaţie. Ne împrospăta amândurora memoria. De câteva ori m-a căutat la telefon ca să-mi împărtăşească ceva ce îşi amintise. Toate s-au dovedit de fiecare dată utile.

Ilinca Tomoroveanu a slujit o viaţă Teatrul Naţional din Bucureşti. L-a socotit prima ei casă. Şi de fiecare dată când se întâmpla să ne întâlnim în incinta căte unui foaier, cu ocazia unei premiere, se purta cu mine asemenea unei gazde perfecte, Bucuroasă că i-am călcat pragul. Nu fiindcă avea o funcţie de conducere, ci fiindcă viaţa i s-a confundat cu o bună parte din istoria TNB.

Din istoria căruia ea însăşi este, rămâne parte.