După o perioadă de incertitudine degradantă din toate punctele de vedere care a pus Opereta pe drumuri, la care se adaugă pauza pandemiei, iată că în acelaşi sediu care fusese declarat inadecvat, artiştii revin în casa lor cu dor de muncă şi de performanţă. În aceeaşi stare de graţie creativă, Ion Caramitru se încumetă să dea impuls momentului semnând regia acestei partituri, pe cât de atrăgătoare pe atât de dificilă. Mai mult de atât îşi ia pe umeri şi rolul profesorului Higgins (în alternanţă cu actororii Mircea Rusu şi Ştefan Popov), care pretinde nu numai daruri actoriceşti ci şi muzicale. Şi, muncind cu drag şi abnegaţie, cum singur declară, alături de echipa numeroasă a spectacolului, scenografi, dirijori, coregrafi, dansatori, solişti, reuşeşte izbânda probată de aplauzele şi uralele de la premieră.

 Capodopera răzbeşte, cu frumosul ei mesaj umanist neştirbit, făcând să renască prin muzica lui Frederick Loewe simpatica poveste a florăresei transformată în Lady de un ambiţios profesor şi de dragostea care-i va lega până la urmă.

Deşi n-a râvnit cred, să joace în teatru rolul din piesa lui Bernard Shaw Pygmalion, care stă la baza libretului, Ion Caramitru se regăseşte în interesul profesorului pentru rostirea elegantă pe care şi el ca actor a apărat-o de-a lungul unei cariere respectabile, de decenii. Se regăseşte şi în cerinţele muzicale ale rolului de acum, pe care ca actor a mai avut ocazia să şi le exerseze. Dar mai ales se regăseşte în aptitudinile regizorale cerute de această lucrare deloc simplă, pe care le-a cultivat în îndelunga experienţă din Teatru şi Operă. Mişcarea mulţimilor în scenă (corul) din care ştie să facă un personaj colectiv, integrarea momentelor coregrafice, adecvarea soluţiilor scenografice dar mai ales travaliul privind arta actorului ştiut fiind că soliştii-cântăreţii sunt mai puţin atenţi la asta, au făcut ca regia la acest spectacol să impună prin armonie, profesionism şi bun gust. Şi nu în ultimul rând printr-o vizibilă bucurie a jocului, care timp de trei ore, fără pauză a întreţinut atmosfera la temperaturi intense.

Deşi nu pare ca spectacolul să fii avut un buget prea generos, scenografa Viorica Petrovici a găsit soluţii pentru a ilustra şi diversitatea peisajului străzii şi eleganţa mediilor aristocratice, şi pitorescul de cartier şi eticheta highlife. Chiar dacă materialele folosite nu sunt de cea mai bună calitate lăsând adeseori impresia de ponoseală, imaginaţia suplineşte. Prin intermediul turnantei spectacolul dobândeşte un dinamism prielnic acţiunii căruia regia i-a adăugat câteva stop – cadre inspirate, de carte poştală cu subliniată intenţie ironică. Între acestea de mare efect e acela din tabloul de la hipodrom când în ritmul copitelor de cai asistenţa mimează participarea, privind prin lornioane. Costumele în schimb devin prin linie şi execuţie esenţiale în descrierea personajelor şi a mediului, mai ales în privinţa Elizei, florăreasa, transformată într-o persoană distinsă de profesorul de fonetică pasionat de munca lui. În acelaşi sens am privit şi ideea de a introduce un comentator coregrafiat cu sens în ideea unui fel Pierrot ghiduş sau Gavroche care pune accentele de teatralitate dorite. El deschide şi închide spectacolul şi leagă tablourile cu anume mişcări care sub semnătura lui Florin Fieroiu se remarcă prin supleţe, ca şi alte momente în care corpul de balet susţine numere bine venite.

Câştigând pariul cu rolul Rodica Ştefan interpreta Elizei Doolittle este nu doar o solistă redutabilă dar şi o actriţă sigură pe mijloacele ei. Sub îndrumarea regizorului ea parcurge traseul deloc uşor al personajului de la vorbirea agramată la exprimarea de salon, de la caracterul popular-pitoresc al personajului la înfăţişarea şlefuită precum opera cioplită din marmoră de sculptorul legendar. Are şi haz, aşa cum cerea rolul, şi farmec, jucând cu naturaleţe şi bădărănia de la început şi melancolia din finalul care ameninţă cu despărţirea de profesorul a cărei creaţie este. Ariile celebre – devenite şlagăr sună bine, iar toaletele îi subliniază silueta şi tinereţea. Momentul iniţiat de replica ei – În Spania mimoza înfloreşte – în care e acompaniată de Ion Caramitru şi Cristian Caraman, zglobiul colonel Pickering, cântând şi dansând, este prin vervă şi culoare, printre cele mai izbutite.

Dintre ceilalţi interpreţi se distinge în mod deosebit Orest Pîslaru-Ranghilof, care în rolul chefliului Alfred Doolittle, tatăl Elizei probează bune calităţi pentru comedie impunând cu umor un spirit popular cu mare trecere la public. Timbrul său baritonal impune, ca şi rostirea marcată de o dicţie perfectă. Acest capitol în general cam în suferinţă sugerează poate găsirea unei soluţii precum supratitrarea practicată la operă, pentru a face inteligibile vorbele din pasajele cântate.

Cu tot ansamblul pe scenă (zeci de interpreţi şi dansatori) în momente de climax bine gândite de compozitor şi libretist pe care regia le rezolvă profesionist, energic, atât ca desen scenic cât şi ca tonus, spectacolul sare peste pauzele care ar fi dat răgazul cuvenit orchestrei (conducerea muzicală: Constantin Adrian Grigore) aşa cum o cere pandemia, şi planează în zbor lin spre un final melancolic, egal aproape cu oboseala acumulată pe parcursul celor trei ore ale reprezentaţiei. Higgins îşi deplânge cântând singurătatea până la surpriza reîntoarcerii Elizei care dictează finalul fericit.

Restricţiile impuse care nu privesc nici obligativitatea testării sau vaccinării (e bine venit oricine, cu alte cuvinte, doar mască să fie) ne-au ţinut ţintuiţi pe locuri timp mult prea îndelungat. Oare aceste reguli nu pot impieta la un moment dat asupra calităţii şi chiar sănătăţii tuturor celor de pe scenă şi a celor din sală? Dacă mai punem la socoteală şi aerul condiţionat putem considera eroică seara premierei când cu ultimele forţe parcă, ansamblul s-a aliniat la rampă ca să primească binemeritatele aplauze şi ovaţii ale spectatorilor obosiţi şi ei, dar entuziasmaţi.