Vocea nu uită ca, în numele teatrului, să ne ureze „distracţie plăcută”. De aici mai departe însă mai toate cutumele sunt sistematic încălcate. Aruncate cu bună ştiinţă în aer. Infirmate.

Vocea care nu e nicidecum înregistrată, aşa cum se întâmplă îndeobşte, e live şi, în consecinţă, posesorul ei are chef de vorbă. Acesta, care e nimeni altul decât chiar Pippo Delbono, încearcă un fel de dialog informal cu sala. El se slujeşte de cuvinte căci se autodeclară vorbăreţ din fire şi are privilegiul unui microfon aflat la îndemână, noi ne servim de onomatopee deoarece, oricât de atipică se anunţă reprezentaţia, legea non-intervenţiei şi a delimitării dintre performeri şi spectatori, pare de necălcat. Nu va fi chiar aşa pe durata întregii reprezentaţiei, amestecurile vor ajunge să fie şi ele permise. Şi nu e vorba doar de faptul că performerii vor invada adesea sala.

Pippo ne pune întrebări. Ni se pare oare, nouă, spectatorilor că o urare „distracţie plăcută” e conformă , e în ceea ce ar trebui să fie în specificul unui spectacol de teatru? Venim oare la teatru doar ca să ne distrăm şi atât? Cum venim la teatru? Pe bază de abonament? Acele abonamente comune, denumite, din raţiuni administrative, A, B, C? Însă, nu cumva, aceste denumiri strict formale induc o anume discriminare? O ierarhizare a fiinţelor? Suntem noi, oamenii ce păşim în sala de spectacole, atât de simplu de introdus în căsuţe şi categorii? Este oare o anume reprezentaţie o întâlnire doar a unor oameni dintr-o anume categorie?


Scena rămâne pe mai departe goală, iar Pippo continuă să vorbească. Despre sine sau despre alţii. Aşa cum va face, de altminteri, pe durata întregului performance. Despre un sine mereu imprevizibil, însă tocmai prin aceasta teribil de omenesc. Despre acei alţii ce îi sunt apropiaţi. Apropiaţi fiindcă îi sunt colegi de companie, aşa cum e de acum celebrul Bobo, ajuns la 77 de ani, evocat şi în cartea Teatrul meu, apărută în româneşte în 2009 la editura Fundaţiei „Camil Petrescu”. Apropiaţi fiindcă sunt solidari şi contopiţi cu el într-o formă de teatru ce nu are nimic în comun cu teatrul scrobit, instituţionalizat, în care textul e sfânt, mişcările riguroase, convenţiile de neîncălcat, totul riguros programat. Fiindcă îi împărtăşesc concepţia că într-un spectacol se poate vorbi despre orice. Chiar şi despre subiecte până mai ieri socotite tabu, cum ar fi homosexualitatea sau sida. Că scena e un loc deschis pentru exprimare chiar şi acelor actori sau, mă rog, performeri, ce nu sunt blindaţi cu diplome, ce nu sunt obligatoriu tineri şi frumoşi, ce îşi exhibă nuditatea, care trec fără complexe de la nuditatea metonimică la nuditatea integrală, cu toate că nu au deloc corpuri de zei şi de zeiţe. Care se dezbracă, în pofida faptului că unii dintre ei sunt graşi, bătrâni, diformi. Adică au corpuri neformate.


De la microfonul lui, Pippo vorbeşte şi despre „alţii”. Despre cei ce îi sunt ori i-au fost potrivnici, despre cei ce refuză diversitatea, despre inamicii alterităţii. Despre partizanii categoricului ridicat la rangul de lege de existenţă. Despre cei ce asimilează viaţa unei foi de parcurs, întocmită undeva sus, adică Sus, şi ce se impune a fi respectată aidoma. Ca şi cum cineva chiar ar şti nu cum e, ci cum „se gândeşte’’ acolo Sus. Şi care cu toate că sunt agresivi, că sunt imorali, în pofida faptului că sunt gata la orice, inamicii aceştia nu au izbutit să îl facă să devină rău. Pe el, pe Pippo, şi pe aceia cu care îi place lui să se însoţească. Dându-ne şi nouă, spectatorilor, şansa însoţirii. Una deocamdată temporare.

Când scena nu mai e goală, e invadată de aparent bizarii actori din compania lui Pippo. Care dansează fără a fi dansatori perfecţi, cum nu e nici Pippo atunci când abandonează microfonul, care gâfâie după un dans un pic mai lung şi nu se tem să facă asta şi să admită că e greu să dansezi, care cântă cu toate că nu prea au voce, care imită sau parodiază. Atâta doar că nici măcar parodia nu e în spectacolul lui Pippo Delbono una ca la carte. Nu e riguros egală cu sine. Nu e consecventă, nu are numai şi numai acelaşi rost. Nu e destinată exclusiv să provoace râsul, să instituie distanţări, să zămislească bariere, ci foarte adesea rolul ei e să emoţioneze. Ea înseamnă deopotrivă detaşare şi implicare, rupere şi asumare, diferenţă şi asemănare.

Dansurile, cântecele, parodiile sunt însoţite, dublate, completate, contrazise de diapozitive şi de imagini filmate. De acele filme, devenite un fel de Mefisto al scenei moderne, după cum scrie George Banu, care aici nu doar dilată scena, ci pur şi simplu permit multiplicarea subiectelor abordate în spectacol.

În fond, despre ce anume e vorba în Orhidee, spectacol al cărui punct de plecare este legenda, mitul lui Orchidé, băiatul-nebăiat şi fata-nefată? Despre toate şi despre orice. Despre ambiguităţile şi despre certitudinile vieţii. Certitudini ce ar putea fi un pic încă şi mai relative, mai nisipoase pentru cineva care aproape zilnic se loveşte de indivizi ce nu vor să îl accepte. Indivizi pradă prejudecăţilor de toate felurile. Nu sunt fiindcă Pippo şi trupa lui şi-au luat drept aliat teatrul. Acel fel de teatru cu un scenariu deschis oricăror metamorfoze şi vrăjmaş al oricăror limitări sau închistări. Un teatru în care confesiunea personală e întărită de texte din Shakespeare, Cehov, Bűchner, Kerouac, Peter Weiss, Gabriela Mistral, Léopold Sédar Senghor. Şi subliniată de muzica devenită „partener subiectiv şi emoţional”, cum scrie acelaşi George Banu (cf. Scena modernă- Mitologii şi miniaturi, Editura Nemira, Bucureşti, 2014).

Şi totuşi, despre ce e vorba în Orhidee, un altfel de „cântec despre mine însumi” decât cel al lui Walt Withman, spectacol rebel, potrivnic oricărei tentative de geometrizare şi clasificare? Pur şi simplu despre dragoste. Despre dragostea de dincolo de moarte a mamei pentru fiul ei şi despre dragostea acestuia pentru mama trecută în nefiinţă dar devenită astfel mai apropiată ca niciodată. Despre dragostea faţă de semeni rămasă intactă, în pofida abandonurilor, refuzurilor, opreliştilor, prejudecăţilor şi relelor de tot felul. Despre oameni şi nenaturalul transformării ori încadrării lor în categorii, litere sau ierarhii. Despre Pippo şi despre prietenii lui. Despre noi înşine.     

Emilia Romagna Teatro Fundazione &Compagnia Pippo Delbono - ORHIDEE-Un spectacol de Pippo Delbono; Cu: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè, Bobo, Pippo Delbonno, Ilaria Distante, Simone Goggione, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Julia Morawietz, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinelli; Data reprezentaţiei: 12 iunie 2014